De la martor la suspect. Drepturi, garanții și riscuri

Autor: av. Anda Delibașa — Fondator Foaia de Drept

Martorul este persoana care are cunoștință despre fapte sau împrejurări care constituie probe într-o cauză penală și care poate fi audiată de organele judiciare cu privire la acestea.

Poziția procesuală a martorului este distinctă de cea a suspectului. Martorul contribuie la stabilirea situației de fapt prin informațiile pe care le deține și are obligația de a se prezenta și de a declara conform adevărului.

În schimb, suspectul este persoana cu privire la care există o bănuială rezonabilă privind săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală și care beneficiază de anumite drepturi și garanții specifice.

Această delimitare devine esențială atunci când, pe parcursul cercetărilor, datele și probele administrate ajung să privească însăși conduita persoanei chemate inițial ca martor. Tocmai această particularitate impune o atenție sporită asupra modului în care se desfășoară audierea, întrucât obligația martorului de a spune adevărul coexistă cu dreptul acestuia de a nu contribui la propria incriminare.

Ce trebuie să cunoască martorul înainte de audiere?

Audierea martorului nu începe direct cu relatarea faptelor. Codul de procedură penală stabilește o serie de activități prealabile, relevante atât pentru delimitarea obiectului declarației, cât și pentru exercitarea drepturilor persoanei audiate.

Organul judiciar comunică persoanei calitatea în care este audiată și faptele sau împrejurările de fapt pentru dovedirea cărora a fost propusă ca martor. Martorul trebuie, așadar, să cunoască obiectul audierii înainte de a începe relatarea propriu-zisă.

Tot înaintea audierii îi sunt aduse la cunoștință obligațiile care decurg din această calitate. Persoana citată trebuie să se prezinte la chemarea organului judiciar, să depună jurământul sau declarația solemnă, în condițiile legii, și să declare conform adevărului.

Potrivit art. 116 C. pr. pen., martorul este audiat asupra faptelor sau împrejurărilor care constituie obiectul probațiunii, audierea putând fi extinsă și asupra împrejurărilor necesare verificării credibilității sale.

Cunoașterea acestor elemente prezintă o importanță particulară atunci când faptele asupra cărora urmează să fie audiată persoana nu sunt complet exterioare propriei sale conduite.

Care sunt limitele obligației martorului de a spune adevărul?

Obligația de a declara conform adevărului reprezintă una dintre obligațiile fundamentale ale martorului. Înainte de audiere, acestuia îi este atrasă atenția asupra faptului că mărturia mincinoasă este sancționată de legea penală.

În cursul audierii, martorul este mai întâi lăsat să declare ceea ce cunoaște cu privire la faptele pentru dovedirea cărora a fost propus, după care îi pot fi adresate întrebări.

Obligația de a spune adevărul nu este însă nelimitată. Ea nu poate fi interpretată în sensul existenței unei obligații a martorului de a furniza informații prin care s-ar incrimina.

Dreptul martorului la tăcere și neautoincriminare

Dreptul de a nu se autoincrimina constituie principala garanție a martorului atunci când întrebările adresate pot avea implicații asupra propriei sale situații juridice.

Potrivit art. 118 C. pr. pen., martorul are dreptul să nu declare fapte și împrejurări de fapt care, dacă ar deveni cunoscute, l-ar incrimina. Organul judiciar are obligația de a-i aduce la cunoștință acest drept înainte de fiecare audiere.

Prin urmare, între obligația de a spune adevărul și dreptul la neautoincriminare nu există o contradicție. Martorul nu are dreptul să denatureze realitatea, dar nici nu poate fi constrâns să furnizeze informații care ar contribui la propria incriminare.

Exercitarea acestui drept nu echivalează cu recunoașterea săvârșirii unei infracțiuni și nici nu conduce, prin ea însăși, la dobândirea calității de suspect.

Când apare, în concret, riscul autoincriminării?

Riscul este mai pronunțat atunci când persoana audiată nu este doar un observator al faptelor cercetate, ci a participat ea însăși la împrejurările care formează obiectul cauzei.

Întrebările pot privi, spre exemplu, acte îndeplinite personal, documente întocmite ori semnate, operațiuni la care martorul a participat, decizii adoptate, dispoziții date sau primite ori raporturile sale cu celelalte persoane implicate.

În astfel de situații, răspunsul poate furniza informații relevante nu numai pentru stabilirea faptelor investigate, ci și pentru aprecierea propriei conduite a martorului. Caracterul aparent neutru al unei întrebări nu exclude, prin urmare, posibilitatea ca răspunsul să aibă semnificație autoincriminatoare în contextul ansamblului probator.

Poate martorul să fie asistat de avocat?

Legea permite avocatului să asiste la audierea martorului, prezența acestuia constituind o garanție suplimentară pentru exercitarea efectivă a drepturilor recunoscute persoanei audiate, în special atunci când declarația poate ridica probleme de autoincriminare.

În asemenea cauze, problema poate consta tocmai în delimitarea dintre informațiile pe care martorul este obligat să le furnizeze în virtutea obligației de a spune adevărul și cele cu privire la care poate exercita privilegiul împotriva autoincriminării.

Rolul avocatului este relevant pentru exercitarea drepturilor recunoscute martorului și pentru aprecierea implicațiilor juridice pe care anumite întrebări sau răspunsuri le pot avea asupra propriei situații.

În ce moment poate martorul deveni suspect?

Faptul că o persoană este citată sau audiată inițial în calitate de martor nu exclude posibilitatea dobândirii ulterioare, în aceeași cauză, a calității de suspect.

Potrivit art. 77 C. pr. pen., suspectul este persoana cu privire la care, din datele și probele existente în cauză, rezultă bănuiala rezonabilă că a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală.

Dobândirea calității de suspect este determinată de satisfacerea unui anumit standard probator cu privire la implicarea unei persoane în săvârșirea faptei.

Declarația dată în calitate de martor poate avea relevanță în evoluția situației probatorii. Prin răspunsurile formulate pot deveni cunoscute împrejurări noi sau pot fi confirmate elemente deja existente în cauză, inclusiv cu privire la propria conduită a persoanei audiate.

Dacă probele justifică existența bănuielii rezonabile, o anumită conduită în timpul audierii nu poate împiedica dobândirea acestei calități. Ceea ce poate fi evitat este contribuția neprotejată a martorului la propria incriminare, prin exercitarea corectă a drepturilor pe care legea i le recunoaște.

De ce trebuie verificată declarația înainte de semnare?

Declarația martorului este consemnată în condițiile prevăzute de Codul de procedură penală. Art. 123 C. pr. pen. reglementează consemnarea declarației și posibilitatea înregistrării audio sau audiovideo a audierii în cursul urmăririi penale, în condițiile prevăzute de lege.

Verificarea declarației înainte de semnare nu reprezintă o simplă formalitate. Conținutul consemnat trebuie să corespundă celor efectiv declarate și să păstreze nuanțele relevante ale răspunsurilor formulate.

Există, din perspectivă probatorie, diferențe importante între afirmația că o persoană a perceput direct un fapt, că a aflat despre acesta de la altcineva, că presupune existența sa sau că nu își amintește cu certitudine împrejurarea respectivă. Aceste diferențe trebuie să rezulte și din forma în care declarația este consemnată.

Dacă textul declarației nu reflectă fidel cele afirmate, eventualele rectificări, completări sau precizări trebuie formulate înainte de semnare.

Temei legal

Art. 77, art. 114, art. 116–123 C. pr. pen.; art. 273 C. pen.

Articol publicat în parteneriat editorial cu Foaia de Drept.

Acest articol are caracter informativ și nu constituie consultanță juridică.

Informează-te și vezi avocați gratuit. Descarcă aplicația Lexeto.