Malpraxis medical: ce trebuie dovedit și ce căi ai la dispoziție

Malpraxisul medical este, potrivit Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, eroarea profesională săvârșită în exercitarea actului medical sau medico-farmaceutic, generatoare de prejudicii asupra pacientului, implicând răspunderea civilă a personalului medical și a furnizorului de produse și servicii medicale.

Definiția conține deja distincția esențială: nu vorbim despre orice evoluție nefavorabilă, ci despre o eroare profesională care produce un prejudiciu. Medicina lucrează cu incertitudine, iar dreptul recunoaște asta.

Articolul de față explică ce trebuie dovedit, cine răspunde, ce rol are consimțământul informat, care sunt cele două căi de urmat și ce probe contează.

Cele patru condiții ale răspunderii

Pentru a se angaja răspunderea, trebuie dovedite cumulativ patru elemente. Lipsa oricăruia dintre ele duce la respingerea cererii.

1. Fapta ilicită — o abatere de la standardul profesional aplicabil: diagnostic greșit prin neefectuarea investigațiilor indicate, tratament necorespunzător, eroare de tehnică, neglijență în supraveghere, nerespectarea protocoalelor, lipsa consimțământului informat.

2. Prejudiciul — vătămarea suferită de pacient. Poate fi material (cheltuieli de tratament, recuperare, venituri nerealizate) și moral (suferință fizică și psihică, sechele, impact asupra vieții).

3. Legătura de cauzalitate — trebuie dovedit că prejudiciul a fost cauzat de fapta imputată, nu de evoluția naturală a bolii sau de alți factori. Este, în practică, elementul cel mai greu de probat și cel pe care se pierd majoritatea cauzelor.

4. Vinovăția — sub forma neglijenței, imprudenței sau a cunoștințelor medicale insuficiente în exercitarea profesiei.

Obligație de mijloace, nu de rezultat

Aceasta este ideea pe care cei mai mulți pacienți o descoperă târziu.

Ca regulă, medicul își asumă o obligație de mijloace: să acționeze cu diligența și competența cerute de standardul profesional, folosind mijloacele adecvate. Nu își asumă vindecarea.

Consecința: faptul că intervenția nu a reușit sau că boala a evoluat nefavorabil nu produce, prin sine, răspundere. Trebuie dovedit că modul în care s-a acționat a fost sub standardul profesional.

Există și situații în care obligația se apropie de una de rezultat — de exemplu în zona serviciilor cu caracter mai degrabă tehnic sau estetic — iar analiza se face de la caz la caz.

Consimțământul informat

Este o obligație distinctă de cea privind corectitudinea actului medical, iar încălcarea ei poate atrage răspundere chiar dacă intervenția a fost executat impecabil.

Legea impune ca pacientul să fie informat, într-un limbaj accesibil, cu privire la:

• diagnostic și natura afecțiunii;
• intervenția propusă și scopul ei;
• riscurile potențiale ale intervenției;
• alternativele de tratament, inclusiv neefectuarea intervenției, și riscurile fiecăreia;
• prognosticul.

Consimțământul trebuie obținut înainte de intervenție, iar pentru actele medicale cu risc se cere, potrivit legii, forma scrisă.

Legea prevede și situațiile de excepție — urgențele în care pacientul nu își poate exprima voința și intervenția este necesară imediat.

Ce trebuie să verifici, ca pacient: dacă documentul semnat era un formular generic sau conținea informații despre riscurile concrete ale intervenției tale. Un formular semnat în grabă, la internare, fără explicații, este frecvent contestat cu succes.

Ai o situație de acest tip și nu știi cum să începi? Descrie problema în aplicația Lexeto și primești gratuit informații despre pașii pe care îi ai la dispoziție.

Cine răspunde

Răspunderea nu se limitează la medicul care a efectuat intervenția.

Personalul medical — medici, medici dentiști, farmaciști, asistenți medicali, moașe — răspunde pentru prejudiciile produse din eroare, care includ neglijența, imprudența sau cunoștințele medicale insuficiente, precum și pentru prejudiciile produse prin nerespectarea reglementărilor privind confidențialitatea, consimțământul informat și obligativitatea acordării asistenței medicale.

Unitatea sanitară răspunde, în condițiile legii, pentru prejudiciile produse de personalul medical angajat, precum și pentru cele rezultate din viciile ascunse ale echipamentelor, din infecțiile nosocomiale, din utilizarea aparaturii medicale ori a materialelor sanitare, în condițiile prevăzute de lege.

Furnizorii de produse și servicii medicale răspund pentru prejudiciile produse de produsele defecte sau de serviciile necorespunzătoare.

Legea prevede și situațiile în care personalul medical nu răspunde: când prejudiciul se datorează condițiilor de lucru, dotării insuficiente, infecțiilor nosocomiale, efectelor adverse imprevizibile, sau când acționează cu bună-credință în situații de urgență, în condițiile legii.

Asigurarea de răspundere civilă profesională este obligatorie pentru personalul medical. Despăgubirile se plătesc, în practică, în bună măsură din aceste polițe.

Cele două căi

Comisia de monitorizare și competență profesională

Legea nr. 95/2006 prevede o procedură administrativă de stabilire a cazurilor de malpraxis, desfășurată prin comisia constituită la nivelul direcției de sănătate publică.

Cum funcționează, în esență:

• sesizarea se face de persoana care se consideră victima unui act de malpraxis, ori de succesorii acesteia;
• comisia desemnează un grup de experți sau un expert, în funcție de complexitate;
• experții au acces la documentele medicale și pot audia persoanele implicate;
• comisia emite o decizie prin care stabilește dacă a existat sau nu un caz de malpraxis;
• decizia poate fi contestată la instanța de judecată competentă, în termenul prevăzut de lege.

Trebuie știut că procedura în fața comisiei nu împiedică accesul direct la instanță. Poți alege calea judiciară de la început.

Avantajul comisiei: cost redus și un punct de vedere de specialitate. Dezavantajul: durata și faptul că decizia nu produce, prin ea însăși, despăgubiri.

Acțiunea în instanță

Se solicită obligarea la plata despăgubirilor pentru prejudiciul material și moral. Se poate îndrepta împotriva personalului medical, a unității sanitare și, după caz, a asigurătorului.

Elementul central este expertiza medico-legală, dispusă de instanță. Ea stabilește dacă a existat o abatere de la standardul profesional și dacă există legătură de cauzalitate.

Alături de calea civilă, în situațiile grave se poate pune și problema răspunderii penale — de regulă pentru vătămare corporală din culpă sau ucidere din culpă, în condițiile Codului penal.

Separat, există și răspunderea disciplinară, în fața colegiului profesional din care face parte medicul.

Probele care contează

Un dosar de malpraxis se câștigă pe documente medicale. Ordinea recomandată:

1. Cere foaia de observație clinică și întreaga documentație medicală. Pacientul are dreptul de acces la datele sale medicale, în condițiile legii. Cererea se face în scris, cu număr de înregistrare.
2. Cere copii, nu doar consultarea. Păstrează-le, inclusiv rezultatele de laborator, imagistica pe suport digital, protocoalele operatorii, foile de anestezie.
3. Documentul de consimțământ — verifică ce scrie efectiv în el.
4. Obține o a doua opinie medicală, în scris, de la un specialist independent. Îți spune, înainte de a cheltui pe proces, dacă există o abatere reală.
5. Certificatul medico-legal, pentru leziuni și sechele.
6. Documentele de cheltuieli — bonuri, facturi, contracte de tratament, dovezi ale veniturilor nerealizate.
7. Martori — însoțitori, alți pacienți.

Cere documentația cât mai devreme. Este dreptul tău, iar întârzierea complică inutil.

Termene

Acțiunea civilă în despăgubiri — termenul general de prescripție este de 3 ani, care curge de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea. În materie medicală, momentul cunoașterii poate fi ulterior intervenției — sechelele se manifestă uneori târziu.

Sesizarea comisiei — se face în termenul prevăzut de reglementările aplicabile procedurii.

Plângerea penală — pentru infracțiunile care se urmăresc la plângerea prealabilă, termenul este de 3 luni de la data la care persoana vătămată a aflat despre faptă și despre făptuitor. Pentru celelalte, se aplică regulile privind prescripția răspunderii penale.

Răspunderea disciplinară — termenele proprii, prevăzute de reglementările colegiului profesional.

Ce nu este malpraxis

Pentru a evita procese pierdute din start:

• evoluția nefavorabilă a bolii, când tratamentul a fost corect condus;
• riscul asumat prin consimțământ informat, dacă s-a materializat un risc despre care ai fost informat;
• reacțiile adverse imprevizibile la medicație corect indicată;
• limitările obiective ale dotării, în condițiile prevăzute de lege;
• nemulțumirea legată de comunicare sau de atitudine, care poate fi o problemă deontologică, dar nu constituie, prin sine, malpraxis.

Aceasta nu înseamnă că nu ai ce face în astfel de cazuri — dar calea potrivită poate fi plângerea la colegiul profesional sau sesizarea unității sanitare, nu o acțiune în despăgubiri.

Temei legal

• Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății — definiția malpraxisului, răspunderea civilă a personalului medical și a unităților sanitare, situațiile de exonerare, asigurarea obligatorie de răspundere civilă profesională, procedura de stabilire a cazurilor de malpraxis prin comisia de monitorizare, dreptul de acces al pacientului la datele medicale
• Legea nr. 46/2003 a drepturilor pacientului — dreptul la informare, consimțământul informat, confidențialitatea
• Codul civil (Legea nr. 287/2009) — răspunderea civilă delictuală, repararea prejudiciului material și moral, prescripția extinctivă
• Codul penal (Legea nr. 286/2009) — vătămarea corporală din culpă, uciderea din culpă
• Codul de deontologie medicală și reglementările colegiilor profesionale — răspunderea disciplinară

Evaluarea unui posibil caz se face pe documentația medicală, cu opinie de specialitate.

Acest articol are caracter informativ și nu constituie consultanță juridică.

Informează-te și vezi avocați gratuit. Descarcă aplicația Lexeto.