Dimensiunea invizibilă a violenței în familie

DIMENSIUNEA INVIZIBILĂ A VIOLENȚEI ÎN FAMILIE: VIOLENȚA PSIHOLOGICĂ ÎNTRE REALITATE SOCIALĂ ȘI REALITATE JURIDICĂ

REZUMAT:

Lucrarea abordează tema violenței psihologică în contextul violenței domestice, evidențiind disonanța dintre realitatea socială și reglementarea juridică actuală din România. Deși abuzul psihologic produce efecte devastatoare asupra sănătății mentale și emoționale ale victimei, legislația penală română nu oferă o incriminare distinctă pentru această formă de violență, încălcând astfel obligațiile internaționale asumate prin Convenția de la Istanbul. Sunt prezentate formele și manifestările violenței psihologice, impactul asupra victimelor și lacunele legislative care permit perpetuarea acestui tip de abuz. Prin analiza jurisprudenței interne și europene, lucrarea subliniază nevoia de reformă legislativă și propune incriminarea de legea penală a faptelor de violență psihologică. Demnitatea și integritatea psihică trebuie protejate în mod egal cu cele fizice deoarece omul nu poate fi împărțit și despărțit de minte și suflet, iar statul are datoria de a răspunde eficient suferinței invizibile a victimelor.

Cuvinte cheie: violență, convenție, Istanbul, familie

INTRODUCERE

În contextul unei societăți în care atenția publică este îndreptată cu precădere asupra leziunilor fizice ce sunt vizibile, cuantificabile și documentabile, o formă de abuz profundă continuă să rămână ignorată: violența psihologică. Aceasta nu este mai puțin dureroasă decât abuzul fizic, însă specificul său invizibil, lipsa unor „urme” tangibile, o face dificil de identificat, cuantificat și sancționat. Spre deosebire de traumele fizice, care pot fi certificate medical, rănile psihologice se manifestă sub forma unor „cicatrici invizibile” ce afectează grav starea emoțională, identitatea și echilibrul interior al victimei.

Formele în care se manifestă violența psihologică sunt variate și adesea subtile: de la insulte degradante, tăceri ostentative și critici sistematice, până la manipulare, umilire, amenințări verbale și impunerea controlului asupra vieții victimei. În timp, aceste comportamente conduc la erodarea încrederii în sine, afectarea stimei de sine și, în cazuri grave, la deteriorarea stării de sănătate mintală și chiar fizică și chiar suicid. Cu alte cuvinte, cuvintele pot răni la fel de profund precum loviturile.

În plan juridic, violența domestică este reglementată de articolul 199 din Codul penal2, care prevede o formă agravantă aplicabilă anumitor infracțiuni ce aduc atingere integrității corporale: omorul, omorul calificat, lovirea sau alte violențe, vătămarea corporală, vătămarea corporală din culpă. Cu toate acestea, reglementarea are în vedere exclusiv suferința fizică a victimei, ignorând în mod sistematic dimensiunea psihologică a abuzului.

Într-un context național în care, conform datelor oficiale, au fost înregistrate 61.431 de cazuri de violență domestică3 doar în prima jumătate a anului 2025, se impune o reevaluare critică a modului în care legislația română răspunde acestui fenomen. Este legitim și necesar să ne întrebăm: Ce reprezintă, în esență, violența psihologică? Cum poate fi identificată? Care sunt manifestările sale? Ce impact produce asupra victimei? Cum poate fi definită juridic? Și, cel mai important, prin ce mijloace legale concrete poate fi prevenită, sancționată și combătută în mod eficient?

Un ajutor esențial această direcție poate fi găsit în Convenția de la Istanbul, un instrument juridic internațional de referință, care consacră obligația statelor semnatare, inclusiv România , de a incrimina și combate nu doar formele vizibile ale violenței, ci și pe cele psihologice, adesea mult mai disimulate și persistente.

REGLEMENTARE:

Punctul esențial de referință în materia reglementării violenței psihologice îl reprezintă Convenția Consiliului Europei privind prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor și a violenței domestice, cunoscută sub denumirea de Convenția de la Istanbul4, adoptată la data de 11 mai 2011. România a ratificat această convenție și a publicat-o în Monitorul Oficial nr. 224 din 25 martie 20165, asumându-și astfel obligația de a transpune în legislația internă normele sale imperative.

Un articol-cheie al Convenției este art. 33, care stipulează în mod expres că:

„Părțile vor lua măsurile legislative sau alte măsuri necesare pentru a asigura faptul că este incriminat comportamentul intenționat de prejudiciere a integrității psihologice a unei persoane prin coerciție sau amenințări.”

Această prevedere evidențiază, fără echivoc, recunoașterea la nivel internațional a gravității violenței psihologice, tratată la același nivel de importanță cu violența fizică. În esență, integritatea psihică și demnitatea umană sunt protejate în mod egal cu integritatea corporală, ca valori fundamentale ale persoanei.

Cu toate acestea, dreptul penal românesc nu a transpus integral și eficient această obligație internațională. Lipsa unei incriminări exprese a comportamentului psihologic abuziv, coroborată cu o practică judiciară reticentă sau superficială în abordarea acestui tip de violență, conduce la o subprotecție legislativă incompatibilă cu spiritul și litera Convenției de la Istanbul.

În plan intern, o tentativă de recunoaștere a complexității fenomenului abuziv apare în cadrul Legii nr. 217/2003 privind prevenirea și combaterea violenței domestice, republicată în Monitorul Oficial nr. 948 din 15 octombrie 2020.6 Art. 4 al acestei legi prevede expres enumerarea formelor de violență domestică: verbală, psihologică, fizică, sexuală, economică, socială, spirituală și cibernetică.

În ceea ce privește violența psihologică, litera b) a aceluiași articol o definește astfel:

„impunerea voinței sau a controlului personal, provocarea de stări de tensiune și de suferință psihică în orice mod și prin orice mijloace, prin amenințare verbală sau în orice altă modalitate, șantaj, violență demonstrativă asupra obiectelor și animalelor, afișare ostentativă a armelor, neglijare, controlul vieții personale, acte de gelozie, constrângerile de orice fel, urmărirea fără drept, supravegherea locuinței, a locului de muncă sau a altor locuri frecventate de victimă, efectuarea de apeluri telefonice sau alte tipuri de comunicări prin mijloace de transmitere la distanță, care prin frecvență, conținut sau momentul în care sunt emise creează temere, precum și alte acțiuni cu efect similar.”

Această definiție are meritul de a expune, în mod detaliat, manifestările uzuale ale violenței psihologice, însă rămâne strict în sfera dreptului civil. Deși unele fapte, precum șantajul sau hărțuirea, sunt incriminate de Codul penal, acestea nu acoperă întregul spectru comportamental descris în lege. Astfel, protecția oferită victimelor este fragmentară și incompletă, iar agresorii nu sunt trași la răspundere penală pentru întreaga gamă a conduitei abuzive psihologic.

PREMISE ȘI MANIFESTAREA VIOLENȚEI DOMESTICE:

„Viața trebuie protejată indiferent de situație.”7

Confom Codului penal român, violența în familie este reglementată de art.1998, care constituie o formă agravantă aplicabilă anumitor infracțiuni contra integrității corporale sau a sănătății: omorul, omorul calificat, lovirea sau alte violențe, vătămarea corporală, lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte, precum și vătămarea corporală din culpă. Totuși, această reglementare penală rămâne concentrată asupra violenței fizice, fără a acoperi în mod explicit formele de agresiune care vizează sănătatea psihică a victimei. Or, sănătatea psihică este, conform oricărei perspective moderne asupra integrității persoanei, parte integrantă a sănătății generale. Cu toate acestea, Codul penal nu incriminează în mod direct violența psihologică, chiar dacă aceasta produce efecte traumatizante comparabile sau chiar mai severe decât rănile fizice, iar această limitare a incriminării la dimensiunea fizică a abuzului se dovedește a fi insuficientă și inadecvată.

CE E VIOLENȚA PSIHOLOGICĂ DE FAPT?

Violența psihologică reprezintă o formă dureroasă de abuz, sistematică, dificil de recunoscut și, adesea, trecută cu vederea, tocmai pentru că nu produce leziuni corporale vizibile, ci generează traume profunde la nivel emoțional și cognitiv. Spre deosebire de violența fizică, care este mai ușor de probat, abuzul psihologic acționează subtil, dar persistent, lăsând în urmă victime marcate de suferință invizibilă, dar durabilă.

În cadrul relațiilor toxice, persoana abuzată este frecvent supusă umilinței publice, criticii constante și invalidării personale. Aceasta este sistematic discreditată, lipsită de recunoaștere și sprijin, iar opiniile și inițiativele sale sunt ignorate sau anulate de către agresor, deseori prin exercitarea unei autorități arbitrare și abuzive. Cu timpul, victima ajunge să își piardă autonomia, stima de sine și simțul identității proprii, devenind o reflecție distorsionată a propriei ființe.

Un mecanism frecvent utilizat de agresor este manipularea psihologică. Aceasta poate lua forma unor amenințări voalate, insinuări subtile sau a unui control invizibil, dar riguros, exercitat asupra comportamentului, gândurilor și alegerilor victimei. În unele cazuri, amenințarea cu despărțirea este utilizată ca mijloc de constrângere emoțională, menținând victima într-o stare constantă de nesiguranță și dependență afectivă. Alteori, violența psihologică se manifestă printr-o „grijă” aparent protectoare, dar în realitate abuzivă și restrictivă, în care victima este izolată de realitate sub pretextul protecției excesive. Această pseudo-protecție maschează, de fapt, dorința de control absolut și suprimarea libertății individuale. Totodată putem vorbi și de cuvinte grele folosite, amenințări, strigăte, comportament tensionat.

Una dintre cele mai problematice trăsături ale abuzului psihologic este dificultatea identificării și recunoașterii sale, atât de către victimă, cât și de către terți. Absența unui comportament violent fizic face ca acest tip de abuz să nu fie perceput, în primă instanță, ca fiind periculos sau condamnabil. Cu toate acestea, efectele pe termen mediu și lung pot fi devastatoare: anxietate cronică, depresie severă, stres-posttraumatic, pierderea identității și dizolvarea capacității de autoafirmare, inclusiv suicid.

În mod concret, există o serie de indicatori comportamentali care pot semnala existența unei forme de violență psihologică:

• Critica excesivă și repetitivă: exprimată fără scop constructiv, având ca finalitate diminuarea valorii de sine a victimei;
• Manipularea emoțională: subtilă sau explicită, destinată controlului deciziilor, gândurilor și reacțiilor victimei;
• Învinovățirea sistematică: transferul permanent al responsabilității de la agresor către victimă;
• Izolarea socială progresivă: separarea victimei de rețeaua sa de sprijin (familie, prieteni), astfel încât agresorul să devină unica sursă de influență și autoritate;
• Insulta și disprețul verbal: folosirea unui limbaj jignitor, a tonului ridicat, a sarcasmului și a remarcilor degradante, menite să erodeze încrederea victimei în propria valoare;
• Negarea realității abuzului: tacticile de inversare a vinovăției și de inducere a confuziei, prin care agresorul își neagă faptele și determină victima să își pună la îndoială propriile percepții;
• Tactici complementare de control: amenințări cu abandonul, inducerea deliberată a sentimentului de frică, defăimarea, denigrarea originii etnice sau lingvistice a victimei, interpretarea distorsionată și voit rău-intenționată a afirmațiilor acesteia, lipsa de respect și infantilizarea, tratamentul degradant și impunerea de pedepse nejustificate.9

Toate aceste manifestări constituie comportamente cu efect traumatizant profund, ce pot determina dezechilibre psihice severe și afectarea ireversibilă a stării de sănătate emoțională. În lipsa unei intervenții timpurii și eficiente, astfel de forme de abuz conduc la deteriorarea ireparabilă a funcționării sociale și personale a victimei.

În fazele incipiente ale abuzului psihologic, victima se confruntă adesea cu o stare de negare și șoc emoțional, reacție firească de apărare psihologică în fața unei realități percepute ca fiind profund amenințătoare. Refuzul inițial de a accepta situația este alimentat de speranța că faptele au fost doar o neînțelegere temporară, că agresorul „nu a intenționat cu adevărat” să provoace rău sau că situația se va remedia de la sine. Această fază este însoțită, de regulă, de o confuzie accentuată, teamă, rușine și deznădejde, emoții care afectează direct capacitatea victimei de a lua decizii raționale și de a solicita sprijin.

Este o reacție firească: mintea umană respinge instinctiv ceea ce este dureros și amenințător. În acest stadiu, apar adesea stări intense de confuzie, frică, rușine și deznădejde, emoții care copleșesc și paralizează capacitatea de a lua decizii raționale. Aceste traume emoționale nu rămân doar în sfera psihicului. Ele se manifestă rapid printr-o serie de efecte secundare fizice și comportamentale: dificultăți de concentrare, schimbări bruște de dispoziție (toane), tensiune musculară, coșmaruri, tahicardie, dureri inexplicabile sau oboseală accentuată, practic o somatizare. Organismul reacționează la stresul prelungit exact ca în fața unui pericol fizic, activând mecanisme de apărare care, pe termen lung, devin epuizante.

Trecerea timpului nu vindecă automat aceste răni. Dimpotrivă, efectele pe termen lung ale abuzului emoțional pot fi la fel de devastatoare ca cele ale abuzului fizic. Studiile au demonstrat că, în multe cazuri, violența psihică afectează profund și ireversibil echilibrul emoțional și sănătatea mintală a victimei.10 Aceasta poate suferi de scăderea severă a stimei de sine, depresie, anxietate cronică, vinovăție persistentă și insomnie.

De asemenea, este frecventă retragerea socială, însoțită de singurătate profundă, chiar și în prezența altora. Corpul, supus stresului continuu, începe să cedeze treptat.

În plus, victimele devin adesea timide, demotivate, evită contactul vizual, menținând privirea în pământ, iar comportamentul lor este adesea retras, mai ales după o perioadă de expunere prelungită la abuz, iar în cele mai dureroase scenarii, duce chiar la suicid.

În concluzie, efectele abuzului emoțional sunt complexe și adesea devastatoare, atât pe termen scurt, cât și pe termen lung și creează o stare de temere continuă ce pune în pericol sănătatea și integritatea psihică și fizică a persoanei deoarece cum am arătat, afectează mintea, trupul și relațiile sociale ale victimei. Recunoașterea simptomelor și conștientizarea gravității acestei forme de abuz sunt esențiale pentru a putea iniția un proces real de vindecare și protecție.

Având în vedere aceste efecte complexe și deosebit de grave, devine evident că violența psihologică nu poate fi tratată cu superficialitate sau ignorată în plan juridic. Ea nu este o simplă expresie de conflict interpersonal, ci o formă de agresiune sistematică cu implicații profunde asupra sănătății mintale, relaționale și fizice ale victimei. Persistența acestor efecte mult timp după încetarea abuzului evidențiază caracterul cronic și debilitant al traumei emoționale, justificând intervenția fermă a statului prin instrumente juridice adecvate.

În mod regretabil, absența unei reglementări penale clare privind violența psihologică creează un vid normativ, care subminează scopul fundamental al dreptului penal: protejarea vieții, protejarea valorilor sociale între care se numără și sănătatea psihică, demnitatea și integritatea fizică și psihcă a persoanei. Funcțiile represivă, preventivă, educativă și reintegrativă ale dreptului penal nu pot fi realizate pe deplin atâta vreme cât o categorie semnificativă de victime, cele supuse abuzului psihologic, rămâne practic fără protecție penală efectiv.

În prezent, în fața manifestărilor de violență psihologică în cadrul relațiilor de familie sau de conviețuire, măsurile cel mai frecvent aplicate în practică sunt cele cu caracter civil și de protecție. Printre acestea se numără: emiterea unui ordin de protecție împotriva agresorului, evacuarea acestuia din locuința comună, interzicerea oricărui contact cu victima, fie el direct (prin prezență fizică), fie indirect (telefonic, prin corespondență, mesaje electronice etc.); obligarea agresorului să urmeze un program de consiliere psihologică, reabilitare comportamentală sau chiar dezintoxicare, în cazurile în care consumul de substanțe contribuie la comportamentul abuziv.

Aceste măsuri sunt, în mod cert, necesare și utile, reprezentând un prim pas esențial în protejarea imediată a victimei. Totuși, ele se înscriu în sfera dreptului civil și nu răspund pe deplin nevoii de răspundere penală pentru faptele comise.

Mai concret, aceste intervenții nu reflectă gravitatea reală a violenței psihologice anterior prezentate. Ele sunt concepute mai degrabă pentru a separa părțile, dar nu sancționează în mod propriu-zis abuzul înregistrat, și nici nu funcționează ca un instrument de descurajare eficientă. Agresorul nu este tras la răspundere în fața legii pentru suferințele psihice induse, iar victimele nu beneficiază de o justiție reparatorie, ci, cel mult, de o protecție temporară.

Această abordare este insuficientă din cel puțin trei motive esențiale:

În primul rând, nerespectarea obligațiilor internaționale: cum anterior am menționat, potrivit articolului 33 din Convenția de la Istanbul, statele părți au obligația clară și imperativă de a lua măsurile legislative sau de altă natură necesare pentru a se asigura că orice act de violență psihologică repetată comis în cadrul relațiilor apropiate este ncriminat. Prin urmare, dreptul penal trebuie să intervină, nu doar dreptul civil. Lipsa unei incriminări exprese în legislația penală românească echivalează cu o încălcare a acestei obligații.

În al doilea rând, incapacitatea protecției civile de a avea un efect coercitiv real: măsurile de protecție, precum interdicția de contact sau evacuarea, pot fi ușor ignorate sau eludate de agresor, în lipsa unor consecințe penale clare. În practică, numeroase ordine de protecție sunt încălcate, iar reacția autorităților este lentă sau ineficientă. Incriminarea penală a violenței psihologice ar permite intervenția imediată a organelor de urmărire penală, însoțită de sancțiuni clare, proporționale cu gravitatea comportamentului abuziv.

În final, recunoașterea suferinței psihice ca interes penal protejat: integritatea psihică a persoanei este o valoare fundamentală care trebuie apărată de normele de drept penal în aceeași măsură ca integritatea fizică. În prezent, Codul penal român tratează violența în familie doar în contextul unor fapte cu rezultat or, violența psihologică poate produce efecte traumatizante severe, manifestate prin depresie, tulburări de anxietate, atacuri de panică, fobii, comportamente de auto-vătămare sau chiar suicid. Toate aceste consecințe justifică pe deplin intervenția penală ca mecanism de prevenție, sancțiune și descurajare.

În plus, omisiunea incriminării violenței psihologice în legislația penală transmite un semnal periculos: acela că suferința psihică este mai puțin demnă de protecție decât suferința fizică, ceea ce contravine principiului egalității în fața legii și drepturilor fundamentale ale omului, consacrate atât de Constituția României, cât și de tratatele internaționale.

Deși măsurile actuale oferă un anumit grad de protecție, ele nu sunt suficiente pentru a combate în mod eficient fenomenul violenței psihologice. Este imperios necesar ca dreptul penal românesc să fie completat prin introducerea unei infracțiuni distincte de violență psihologică, cu elemente constitutive clare, mecanisme de probare adaptate și sancțiuni proporționale. Numai astfel se poate realiza o protecție reală, completă și eficientă a victimelor, în acord cu exigențele Convenției de la Istanbul, cu valorile democratice și cu imperativul uman de a condamna orice formă de abuz fie el fizic sau emoțional.

În concluzie, deși România a ratificat Convenția de la Istanbul și a adoptat formal o serie de măsuri pentru combaterea violenței domestice, lacunele persistente din legislația penală română evidențiază nevoia urgentă de aliniere a cadrului juridic național la standardele europene și internaționale. Mai mult, sunt state din Uniunea Europeană care recunosc această forma de violență și o incriminează în Codul Penal de exemplu Spania și Danemarca.

Recunoașterea și incriminarea expresă a violenței psihologice nu reprezintă doar o cerință de conformare legală, ci și un imperativ moral și social, în vederea protejării demnității umane și asigurării unei justiții reale pentru toate victimele violenței domestice.

Această disonanță între suferința reală a victimelor și lipsa de reacție penală relevă o lacună normativă serioasă și ridică întrebări esențiale despre rolul și limitele dreptului penal în protejarea valorilor sociale fundamentale – în acest caz, integritatea psihică și demnitatea persoanei. Într-un stat de drept care aspiră la respectarea demnității umane ca valoare supremă (art. 1 alin. (3) din Constituție), tolerarea tăcută a acestei forme de abuz este nu doar o inechitate juridică, ci și un eșec moral.

CUM SE POATE APLICA ? JURISPRUDENȚĂ RELEVANTĂ

Una dintre cele mai mari provocări legate de sancționarea violenței psihologice constă în dificultatea probării faptelor, în special în lipsa unor urme fizice vizibile. În acest context, expertizele psihologice și evaluările psiho-comportamentale ale victimelor capătă un rol esențial în identificarea și confirmarea traumei psihice. Ele pot constitui mijloace de probă relevante, capabile să indice existența și impactul violenței emoționale, chiar și în absența unor manifestări somatice imediate.

Un exemplu semnificativ de recunoaștere judiciară a abuzului psihologic în jurisprudența națională este oferit de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 788/RC din 10 decembrie 2024, în materia infracțiunii de rele tratamente aplicate minorului. În această cauză, instanța supremă a reținut ca element de tipicitate abuzarea emoțională a copilului, constând în:

• proiectarea unei imagini denaturate asupra ideii de părinte și de familie;
• împiedicarea dezvoltării afective prin refuzarea accesului la celălalt părinte;
• culpabilizarea și inducerea sentimentului de vinovăție față de atașamentul copilului față de părintele denigrat.11

Instanța a constatat că denigrarea sistematică a unuia dintre părinți, cu intenția de a provoca alienarea afectivă a minorului, reprezintă o formă de abuz psihologic care se încadrează în sfera infracțiunii de rele tratamente, astfel cum este prevăzută de art. 197 Cod penal. Această jurisprudență demonstrează că abuzul psihologic este deja parțial recunoscut penal, cel puțin în raport cu minorii, fapt ce creează un precedent interpretativ important în sprijinul incriminării distincte a violenței psihologice și în cazul adulților.

O altă referință jurisprudențială deosebit de relevantă provine din practica Curții Europene a Drepturilor Omului, prin hotărârea din 12 decembrie 2023 în cauza P. împotriva României (cererea nr. 36.049/21), publicată în Monitorul Oficial nr. 184 din 6 martie 2024.12 Această decizie evidențiază eșecul sistemic al autorităților române în protejarea unei victime a violenței domestice, atât în dimensiunea fizică, cât și în cea psihologică.

Reclamanta a susținut că ea și cei doi copii ai săi, minori, au fost supuși timp de mai mulți ani la abuzuri repetate – fizice și psihologice – din partea soțului. Faptele au fost confirmate de certificate medico-legale și de un raport de evaluare psihologică emis de DGASPC, care evidenția impactul negativ sever asupra copiilor. Cu toate acestea, investigația penală a fost grav tergiversată: plângerea penală a fost depusă în septembrie 2018, dar suspectul a fost informat oficial abia în februarie 2020 și audiat în iulie 2020. În plus, deși a fost citat în mod repetat în anii 2019 și 2020, suspectul nu a răspuns, iar autoritățile nu au întreprins măsuri coercitive corespunzătoare.

Pe plan civil, victima a obținut ordine de protecție succesive, iar ulterior, prin hotărârea Judecătoriei Alexandria din 26 februarie 2020, a fost pronunțat divorțul, cu încredințarea copiilor mamei. Cu toate acestea, Tribunalul Teleorman a stabilit exercitarea autorității părintești în comun, fără a lua în considerare integral riscurile psihologice preexistente. În ciuda probelor concludente, ancheta penală a fost parțial clasată în martie 2021, faptele din perioada 2015–2017 fiind prescrise, iar cercetarea continuând doar pentru perioada aprilie–august 2018.

CEDO a constatat că statul român a încălcat art. 3 din Convenție (interzicerea tratamentelor inumane și degradante), arătând că ancheta națională nu a fost efectivă, promptă și adaptată complexității cazului, și că autoritățile nu au valorizat probele existente – inclusiv evaluarea DGASPC – și nu au reacționat la timp. Curtea a reținut, de asemenea, că manifestările de violență domestică s-au produs în prezența minorilor, fapt care constituie o circumstanță agravantă, conform Convenției de la Istanbul – ignorată, însă, de autoritățile naționale.

În ceea ce privește reparațiile, Curtea a acordat reclamantei 12.500 euro daune morale, stabilind că suma va fi plătită în termen de trei luni și va fi majorată în caz de întârziere. Această hotărâre subliniază în mod ferm necesitatea unei reacții instituționale rapide și eficiente, și confirmă faptul că o legislație formală, în absența aplicării sale concrete, nu este suficientă pentru a asigura protecția victimelor.

Aceste două exemple jurisprudențiale, unul intern, altul internațional, conturează o realitate juridică clară: violența psihologică este recunoscută ca formă de abuz, are consecințe reale, măsurabile și grave, și, cel mai important, poate fi probată prin mijloace specifice, în special psihologice. În același timp, însă, ele evidențiază carențele legislative și instituționale persistente din sistemul român, care împiedică sancționarea corespunzătoare a acestui tip de comportament abuziv.

CONCLUZII:

România este parte la Convenția Consiliului Europei privind prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor și a violenței domestice (Convenția de la Istanbul) ce impune incriminarea iolenței psihologice.

În prezent, Codul penal român nu prevede nicio infracțiune distinctă pentru violența psihologică, iar practicile judiciare nu oferă remedii adecvate victimelor. Această omisiune legislativă echivalează cu nerespectarea unui angajament internațional ferm și cu o formă de tolerare juridică a unei realități sociale grave.

Violența psihologică, deși invizibilă în cele mai multe cazuri, produce efecte traumatice severe: tulburări de stres post-traumatic, depresie, anxietate, atacuri de panică, somatizări, tendințe suicidare. Studiile psihologice și medicale confirmă că abuzul emoțional constant poate avea efecte comparabile – și uneori mai grave – decât violența fizică. În lipsa intervenției penale, victimele rămân captive într-un climat de frică și control, fără posibilitatea de a obține dreptate penală reală.

Art. 199 din Codul penal tratează violența în familie ca formă agravantă a unor infracțiuni precum omorul, vătămarea corporală sau lovirile. Toate aceste fapte presupun însă un prejudiciu fizic concret, neacoperind formele de agresiune care vizează exclusiv sănătatea psihică. Astfel, întreaga arhitectură juridico-penală rămâne construită în jurul suferinței corporale, ignorând realitățile moderne ale violenței domestice și impactul psihologic profund al acesteia.

Dreptul penal are un rol esențial în protejarea valorilor fundamentale ale societății – viața, sănătatea, integritatea fizică și psihică, demnitatea umană. Lipsa unei incriminări penale a violenței psihologice slăbește funcțiile fundamentale ale dreptului penal: preventivă, coercitivă, educativă și reparatorie. În același timp, creează un vid de protecție pentru un segment important de victime, în special femei, copii, vârstnici sau persoane vulnerabile.

Prin urmare se impun câteva măsuri cu care se poate face un pas necesar și firesc către o justiție completă și umană, în care toate formele de abuz sunt recunoscute

• Corelarea normelor penale cu obligațiile internaționale asumate de România;
• Crearea unui cadru legal coerent pentru intervenția autorităților în cazurile de abuz psihologic;
• Întărirea protecției victimelor violenței domestice prin mijloace de drept penal;
• Consolidarea funcției represive și descurajatoare a dreptului penal în fața abuzului emoțional sistematic.

Într-o societate democratică, protecția demnității și integrității persoanei nu poate fi limitată doar la componenta fizică. Violența psihologică este reală, frecventă și distructivă, iar ignorarea sa legislativă echivalează cu neglijarea suferinței a mii de victime. se face un pas necesar și firesc către o justiție completă și umană, în care toate formele de abuz sunt recunoscute și sancționate în mod echitabil.

Note

1. STUDENTĂ DREPT ORADEA ANUL IV ↩
2. https://legeaz.net/noul-cod-penal/art-199 ↩
3. https://politiaromana.ro/ro/comunicate/interventii-pentru-prevenirea-si-investigarea-violentei-domestice1753183417 ↩
4. https://rm.coe.int/168046253e ↩
5. https://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/176889 ↩
6. https://legislatie.just.ro/public/detaliidocument/44014 ↩
7. Bogdan Bodea, Drepturile omului și Libertățile fundamentale , Ed. Hamangiu 2024, p. 38; ↩
8. https://legeaz.net/noul-cod-penal/art-199 ↩
9. https://www.doc.ro/relatii-si-familie/violenta-psihica-simptome-efecte ↩
10. https://www.doc.ro/relatii-si-familie/violenta-psihica-simptome-efecte ↩
11. https://www.bihorjust.ro/tipicitatea-infractiunii-de-rele-tratamente-aplicate-minorului-in-contextul-abuzului-emotional-parental-jurisprudenta-iccj/ ↩
12. https://lege5.ro/gratuit/ge2dsmjuhe3tk/hotararea-in-cauza-p-impotriva-romaniei-din-12122023 ↩

Acest articol are caracter informativ și nu constituie consultanță juridică.

Informează-te și vezi avocați gratuit. Descarcă aplicația Lexeto.