Autoritatea părintească comună: ce decizi singur și ce nu

„Autoritate părintească comună” apare în aproape toate hotărârile de divorț, dar puțini știu ce înseamnă concret: care decizii se iau singur și care cer semnătura ambilor părinți.

Ce cuprinde, de fapt

Art. 483 alin. (1): autoritatea părintească este ansamblul de drepturi și îndatoriri care privesc atât persoana, cât și bunurile copilului și aparțin în mod egal ambilor părinți.

Alin. (2) adaugă limita în care se exercită: numai în interesul superior al copilului, cu respectul datorat persoanei lui, iar copilul este asociat la deciziile care îl privesc, potrivit vârstei și gradului său de maturitate.

Cuprinde, între altele: creșterea și educarea, stabilirea felului învățăturii, reprezentarea legală, administrarea bunurilor, consimțământul la acte medicale, deciziile privind domiciliul și călătoriile.

Regula: împreună și în mod egal

Art. 503 alin. (1): părinții exercită împreună și în mod egal autoritatea părintească.

După divorț nu se schimbă nimic ca principiu. Art. 397: după divorț, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinți, afară de cazul în care instanța decide altfel. Faptul că un copil locuiește la un părinte nu îl transformă pe celălalt în vizitator fără drepturi.

Copilul din afara căsătoriei. Dacă filiația e stabilită față de ambii părinți și aceștia conviețuiesc, autoritatea se exercită în comun și egal; dacă nu conviețuiesc, modul de exercitare se stabilește de instanța de tutelă (art. 505).

Ai o decizie de luat pentru copil și celălalt părinte nu răspunde? Descrie situația în aplicația Lexeto și primești gratuit informații despre cadrul aplicabil.

Ce decizi singur și ce nu

Actele curente. Art. 503 alin. (2) conține prezumția care face viața posibilă: față de terții de bună-credință, oricare dintre părinți care îndeplinește singur un act curent este prezumat că are și consimțământul celuilalt.

Intră aici rutina: dusul la școală, consultația medicală obișnuită, activitățile zilnice, cumpărăturile pentru copil.

Actele importante. Prezumția nu acoperă deciziile majore, unde practica instanțelor cere acordul ambilor părinți:

• schimbarea unității de învățământ sau a felului învățăturii;
• intervențiile medicale de amploare, cu excepția urgențelor;
• deplasarea copilului în străinătate — legislația privind pașapoartele și ieșirea din țară cere, de regulă, acordul ambilor părinți;
• actele de dispoziție privind bunurile copilului;
• schimbarea locuinței copilului într-un mod care afectează legăturile cu celălalt părinte.

Linia de demarcație nu e o listă fixă în Cod, ci criteriul din art. 483 alin. (2): interesul superior al copilului și importanța deciziei.

Când unul dintre părinți blochează

Instanța de tutelă decide. Art. 486: ori de câte ori există neînțelegeri între părinți cu privire la exercițiul drepturilor sau la îndeplinirea îndatoririlor părintești, instanța hotărăște potrivit interesului superior al copilului, după ce îi ascultă pe părinți și având în vedere raportul de anchetă psihosocială. Ascultarea copilului este obligatorie, în condițiile art. 264 — adică, de regulă, de la 10 ani.

Practic: nu ceri „să ți se dea dreptate în general”, ci soluționarea unei neînțelegeri concrete, de exemplu acordul pentru o intervenție, pentru o școală sau pentru o călătorie.

Când se ajunge la exercitare exclusivă

Art. 398 alin. (1): dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului, instanța poate hotărî ca autoritatea să fie exercitată numai de către unul dintre părinți.

Alin. (2): chiar și atunci, celălalt părinte păstrează dreptul de a veghea asupra modului de creștere și educare a copilului, precum și dreptul de a consimți la adopția lui.

Motive reținute în practică: violența, dezinteresul total și prelungit, imposibilitatea obiectivă de a participa la decizii, comportamentul care pune copilul în pericol. Simpla neînțelegere dintre părinți nu e suficientă.

Ce nu decide autoritatea părintească

Locuința copilului e o chestiune separată: se stabilește de comun acord, iar în caz de neînțelegere de instanța de tutelă (art. 496), respectiv prin hotărârea de divorț (art. 400). Criteriile sunt în ghidul despre stabilirea domiciliului copilului.

Legăturile personale. Părintele separat de copil are dreptul la legături personale, iar la neînțelegere instanța stabilește modalitățile (art. 401).

Contribuția la cheltuieli. Se stabilește distinct (art. 402), iar plafoanele sunt în ghidul despre modificarea pensiei alimentare.

Erori frecvente

„Copilul stă la mine, deci decid eu." Locuința nu transferă autoritatea.

„Am autoritate exclusivă, celălalt nu mai are niciun drept." Păstrează dreptul de a veghea și de a consimți la adopție (art. 398 alin. 2).

„Pot pleca în vacanță cu copilul fără acordul lui." Ieșirea din țară are reguli proprii; de regulă se cere acordul ambilor părinți.

„Dacă nu plătește pensia, nu mai are drept de decizie." Sunt obligații distincte. Neplata se rezolvă prin executare, nu prin excluderea din decizii.

„Instanța decide o dată pentru totdeauna." La schimbarea împrejurărilor, măsurile privind copiii pot fi modificate (art. 403).

Temei legal

• Codul civil — art. 264 (ascultarea copilului, obligatorie de la 10 ani), art. 397 (autoritatea comună după divorț), art. 398 (exercitarea de către un singur părinte), art. 400 (locuința copilului după divorț), art. 401 (legăturile personale), art. 402 (contribuția părinților), art. 403 (modificarea măsurilor), art. 483 (conținutul autorității părintești), art. 486 (neînțelegerile dintre părinți), art. 496 (locuința copilului), art. 503 (exercitarea comună și prezumția pentru actele curente), art. 505 (copilul din afara căsătoriei)
• Legislația privind pașapoartele și ieșirea din țară a minorilor — condițiile de acord al părinților

Regulile se verifică în forma în vigoare a Codului civil.

Acest articol are caracter informativ și nu constituie consultanță juridică.

Informează-te și vezi avocați gratuit. Descarcă aplicația Lexeto.