Efectivitatea protecției penale în cazul infracțiunii de violență în familie: între exigențele Convenției de la Istanbul și limitele Codului penal

ARDELEAN AMALIA-ELA-MĂLINA[1]

INTRODUCERE

Violența în familie reprezintă una dintre formele cele mai persistente și mai greu de eradicat ale încălcării demnității umane, deoarece se manifestă tocmai în spațiul în care persoana ar trebui să se afle în siguranță: acasă. Dincolo de statistică, de calificări juridice și de construcții instituționale, violența în familie rămâne, înainte de toate, o formă de exercitare a puterii prin teamă, control, dominare și vulnerabilizare. În dreptul actual, această realitate nu mai poate fi înțeleasă exclusiv prin prisma agresiunii fizice, ci trebuie analizată ca un fenomen complex, care include dimensiuni fizice, psihologice, sexuale și economice, așa cum rezultă expres din Convenția Consiliului Europei privind prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor și a violenței domestice, cunoscută sub denumirea de Convenția de la Istanbul.

Prin ratificarea Convenției de la Istanbul prin Legea nr. 30/2016, România și-a asumat nu doar obligația generală de a preveni și combate violența împotriva femeilor și violența domestică, ci și obligația de a-și adecva instrumentele normative, instituționale și judiciare la standardul convențional. Acest standard este unul substanțial mai larg decât imaginea clasică a violenței domestice redusă la loviri sau alte acte de violență corporală. Art. 3 lit. b) din Convenție definește violența domestică prin raportare la toate actele de violență fizică, sexuală, psihologică sau economică, săvârșite în familie ori între foști sau actuali soți sau parteneri, indiferent dacă agresorul a locuit sau nu împreună cu victima. Legea de ratificare a consacrat, astfel, pentru statul român, un orizont juridic clar: protecția efectivă a victimei presupune o înțelegere amplă și coerentă a fenomenului, precum și o reacție penală aptă să surprindă specificul relației de abuz.

Cu toate acestea, la nivelul dreptului penal material, transpunerea standardului convențional ridică dificultăți serioase. În Codul penal român, noțiunea de „violență în familie” este reglementată prin art. 199, care nu consacră o incriminare autonomă a violenței domestice, ci instituie o agravare a răspunderii penale numai pentru faptele prevăzute la art. 188, art. 189 și art. 193–196 C.pen, atunci când acestea sunt săvârșite asupra unui membru de familie. Această opțiune legislativă, deși semnificativă și primară, relevă o construcție penală limitată, centrată în esență pe violența fizică explicită și concretă, fără a reflecta în mod deplin dimensiunea complexă a violenței domestice consacrată de Convenția de la Istanbul care e un instrument de combatere, protecție și sancționare eficient.

Dificultatea nu privește numai aria faptelor avute în vedere de art. 199 C.pen., ci și sfera persoanelor protejate prin această normă. Regimul agravant operează prin raportare la noțiunea de „membru de familie” din art. 177 C.pen., noțiune care rămâne mai îngustă decât definiția violenței domestice din Convenția de la Istanbul și decât cea din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței domestice, aceasta din urmă incluzând în mod expres și foștii soți, precum și actualii sau foștii parteneri, indiferent de coabitare. În consecință, între conceptul convențional, conceptul din legislația specială și conceptul valorificat de Codul penal se creează o ruptură normativă cu efecte practice directe asupra efectivității protecției penale.

Această nealiniere nu este doar o observație doctrinară, ci a fost remarcată și la nivel internațional. În raportul său privind România, GREVIO a subliniat că art. 199 C.pen. este limitat la violența fizică și că definiția penală a persoanelor protejate este mai restrictivă decât standardul prevăzut de Convenție. În același timp, același mecanism de monitorizare a evidențiat nevoia unei revizuiri mai ample a legislației penale române, inclusiv sub aspectul infracțiunilor sexuale, al incriminării căsătoriei forțate și al mutilării genitale feminine. Observațiile GREVIO sunt relevante nu doar prin autoritatea lor instituțională, ci și prin faptul că ele confirmă caracterul fragmentar al conformării penale a României la exigențele asumate prin ratificarea Convenției.

În materia violenței domestice, calitatea normei penale nu se măsoară doar prin tehnica juridică, ci și prin capacitatea sa de a vedea și de a numi corect realitatea pe care trebuie să o protejeze. Atunci când legea penală reduce violența în familie la un segment limitat al manifestărilor sale, ea riscă să lase în umbră tocmai mecanismele profunde ale abuzului: controlul, intimidarea, dependența, constrângerea și continuitatea relației de putere și punerea în pericol a celei mai importante valori: viața. De aceea, reflecția asupra art. 199 C.pen. nu privește doar o eventuală imperfecțiune de redactare legislativă, ci însăși adecvarea dreptului penal român la exigențele unui standard european construit în jurul protecției efective a persoanei vulnerabilizate de violența domestică.

Necesitatea unei revizuiri a protecției penale împotriva violenței în familie în dreptul român nu poate fi redusă la o simplă exigență de conformare formală față de obligațiile internaționale asumate de statul român. Desigur, ratificarea Convenției de la Istanbul prin Legea nr. 30/2016 a creat pentru România obligația de a-și adapta legislația la standardul convențional. Însă miza reală a acestei adaptări este mai profundă: ea privește capacitatea dreptului penal de a vedea și de a proteja în mod efectiv persoana aflată în violență domestică. Convenția nu înțelege violența domestică exclusiv ca agresiune fizică, ci ca un fenomen complex, care poate îmbrăca forme fizice, sexuale, psihologice și economice, inclusiv între foști ori actuali soți sau parteneri, indiferent de coabitare. Prin comparație, Codul penal român continuă să construiască nucleul protecției sale speciale în jurul art. 199 C.pen., text care rămâne limitat la anumite infracțiuni contra vieții și integrității corporale și care operează printr-o definiție mai restrânsă a „membrului de familie

Tocmai aici se află problema centrală a dreptului penal român: nu în absența totală a reacției penale, ci în caracterul ei parțial, fragmentar și insuficient adaptat adevărului juridic și uman al violenței domestice. O lege penală care vede, în principal, lovirea, vătămarea și omorul, dar lasă la margine controlul coercitiv, frica sistematică, constrângerea sexuală, umilirea repetată ori dependența economică, protejează doar partea vizibilă a rănii. Or, persoana aflată într-o relație violentă nu este lezată numai în corpul său, ci și în voința sa, în libertatea sa de mișcare, în intimitatea sa, în demnitatea sa și, adesea, în însăși capacitatea sa de a cere ajutor. În materia violenței domestice, integritatea persoanei nu este doar integritate fizică; ea este și integritate psihică, sexuală, morală și relațională. Prin urmare adaptarea corectă a incriminărilor nu este doar o problemă de tehnică legislativă, ci o condiție a unei protecții penale care să fie cu adevărat efectivă. 

STANDARDUL CONVENȚIONAL

Art. 1 al Convenției de la Istanbul arată că aceasta urmărește nu doar sancționarea agresorilor, ci și prevenirea violenței, protecția victimelor, promovarea egalității substanțiale între femei și bărbați și instituirea unui cadru integrat de politici și măsuri. În aceeași logică, art. 2 precizează că tratatul se aplică tuturor formelor de violență împotriva femeilor, inclusiv violenței domestice, și încurajează statele să îl aplice tuturor victimelor violenței domestice, acordând o atenție specială femeilor victime ale violenței de gen.

Cu toate acestea, punctul nostru de plecare îl constituie definiția din art. 3 lit. b) din Convenție, potrivit căreia „violența domestică” înseamnă toate acțiunile de violență fizică, sexuală, psihologică sau economică, produse în familie ori în unitatea domestică sau între foștii ori actualii soți sau parteneri, indiferent dacă agresorul împarte ori a împărțit același domiciliu cu victima. Această definiție are o valoare normativă decisivă, deoarece arată că standardul convențional nu reduce violența domestică la agresiunea fizică și nici nu condiționează protecția de coabitare ori de existența actuală a raportului de cuplu. Din chiar structura definiției rezultă clar că, în viziunea Convenției, esențială este relația de putere și proximitate în care se produce violența, nu exclusiv forma exterioară a actului agresiv.

În planul obligațiilor de drept penal material, Convenția impune statelor părți un set de exigențe care depășește semnificativ modelul clasic al sancționării lovirilor și al omorului. Art. 33 cere sancționarea violenței psihologice, iar art. 34 urmăririi amenințătoare; art. 35 privește violența fizică; art. 36 se referă la violența sexuală, inclusiv violul, și consacră, în esență, necesitatea ca actele sexuale neconsimțite să fie sancționate, consimțământul trebuind să fie dat voluntar, ca rezultat al liberului arbitru al persoanei, evaluat în contextul circumstanțelor cauzei; art. 37 privește căsătoria forțată; art. 38 mutilarea genitală feminină; art. 39 avortul forțat și sterilizarea forțată; iar art. 40 hărțuirea sexuală. Prin urmare, standardul convențional relevant pentru materia penală este unul articulat și expres, care privește nu numai violența fizică, ci întregul spectru al formelor de constrângere și lezare specifice violenței domestice și violenței de gen bazate pe diferențele de putere.

Totodată, Convenția nu se oprește la simpla enumerare a faptelor ce trebuie incriminate sau sancționate, ci stabilește și criterii de funcționare a răspunsului penal. Astfel, art. 43 prevede că infracțiunile recunoscute în conformitate cu Convenția trebuie să se aplice indiferent de natura relației dintre victimă și agresor, iar art. 46 impune posibilitatea de a lua în considerare, ca circumstanță agravantă, împrejurarea că fapta a fost comisă împotriva unui fost sau actual soț ori partener, a unui membru de familie sau a unei persoane care a abuzat de poziția sa de autoritate.

Art. 48 interzice mecanismele obligatorii de soluționare extrajudiciară a litigiilor, inclusiv medierea și concilierea, pentru formele de violență acoperite de Convenție, iar art. 49 și următoarele impun desfășurarea promptă și efectivă a investigațiilor și procedurilor, cu plasarea siguranței și drepturilor victimei în centrul intervenției statale. În aceeași logică, art. 55 cere ca, pentru anumite infracțiuni grave, urmărirea să nu depindă în întregime de voința victimei, tocmai pentru că experiența violenței domestice arată cât de des victima se află într-o relație de dependență, teamă sau control care îi poate afecta libertatea de a sesiza sau de a continua procedurile.

Prin urmare, Convenția pleacă de la premisa că violența domestică nu este o simplă succesiune de acte distincte, ci o formă de abuz adesea continuu, marcat de dominare, repetitivitate, control și vulnerabilizare. De aceea, dispozițiile privind incriminarea trebuie citite împreună cu cele privind agravarea, urmărirea din oficiu sau ex officio, evaluarea riscului, ordinele de protecție și evitarea revictimizării. Numai astfel poate fi înțeles sensul real al obligațiilor asumate de statul român prin ratificarea Convenției.

În ceea ce privește România, standardul convențional a devenit obligatoriu prin Legea nr. 30/2016, care a ratificat Convenția de la Istanbul.

Cum și anterior am menționat, în raportul privind România, GREVIO a observat că art. 199 din Codul penal este limitat la violența fizică și că definiția penală a „family members” este mai restrictivă decât definiția convențională, întrucât nu acoperă foștii soți și foștii parteneri și condiționează, în anumite ipoteze, protecția de existența unei reședințe comune. Același raport a subliniat necesitatea revizuirii infracțiunilor sexuale prin integrarea deplină a noțiunii de lipsă a consimțământului liber exprimat, a recomandat introducerea unei incriminări specifice pentru căsătoria forțată și a arătat că România nu dispune de o incriminare specifică privind mutilarea genitală feminină în sensul deplin cerut de art. 38 din Convenție. Chiar dacă aceste observații aparțin etapei de monitorizare și nu substituie interpretarea normei, ele confirmă că standardul convențional relevant pentru analiza prezentă este unul mai larg și mai exigent decât ceea ce reflectă, în prezent, Codul penal român.

CONFIGURAȚIA ACTUALĂ A PROTECȚIEI PENALE: ART. 177 ȘI ART. 199 C.PEN.

În arhitectura actuală a Codului penal, protecția penală specifică acordată victimelor violenței săvârșite în cadrul relațiilor familiale nu este construită printr-o incriminare autonomă a „violenței în familie”, ci prin intermediul unui mecanism normativ compus din două texte-cheie: art. 177 C.pen., care stabilește sfera noțiunii de „membru de familie”, și art. 199 C.pen., care atașează anumite consecințe juridice agravante faptelor comise împotriva unei persoane aflate în această categorie. Din această perspectivă, art. 199 nu funcționează ca normă de sine stătătoare, ci ca dispoziție de conexiune între relația familială și un număr limitat de incriminări existente în partea specială a Codului penal.

Art. 177 alin. (1) C.pen. definește „membrul de familie” prin raportare la trei categorii de persoane: ascendenții și descendenții, frații și surorile, copiii acestora și persoanele devenite rude prin adopție; soțul; precum și persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți sau dintre părinți și copii, însă numai în cazul în care conviețuiesc. Prin urmare, chiar la nivelul definirii sferei persoanelor protejate, Codul penal operează cu o noțiune restrânsă, în care conviețuirea reprezintă un criteriu determinant pentru includerea partenerilor neformalizați în categoria membrilor de familie

Pe acest fundament, art. 199 alin. (1) C.pen. prevede că, dacă faptele prevăzute la art. 188, art. 189 și art. 193-195 sunt săvârșite asupra unui membru de familie, maximul special al pedepsei prevăzute de lege se majorează cu o pătrime. Textul are, așadar, natura unei agravante legale speciale, care nu creează o nouă infracțiune în sens propriu, ci modifică regimul sancționator al unor infracțiuni contra vieții și integrității corporale atunci când acestea sunt comise în context familial. Este relevant că legiuitorul a ales să includă în această sferă omorul, omorul calificat, lovirea sau alte violențe, vătămarea corporală și lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte, dar nu și alte infracțiuni frecvent întâlnite în contextul violenței domestice și nominalizate clar în Convenție

Prin urmare, configurația actuală a protecției penale speciale în materie de violență în familie se sprijină pe două elemente tehnico-juridice: pe de o parte, o definiție legală a relației protejate, dată de art. 177 C.pen. și pe de altă parte, o agravare a răspunderii penale și o derogare parțială de la regulile de sesizare, prevăzute de art. 199 C.pen.

DEFINIȚIA PENALĂ A „MEMBRULUI DE FAMILIE” ESTE MAI ÎNGUSTĂ DECÂT DEFINIȚIA CONVENȚIONALĂ

Una dintre cele mai importante dificultăți ale actualei reglementări penale nu privește, în primul rând, intensitatea sancțiunii, ci chiar întinderea sferei de protecție. Art. 199 C.pen. poate funcționa numai în măsura în care victima se încadrează în noțiunea de „membru de familie” prevăzută de art. 177 C.pen. Or, această noțiune, astfel cum este configurată în Codul penal, este mai restrânsă decât definiția violenței domestice consacrată de Convenția de la Istanbul și mai îngustă decât definiția utilizată de legiuitorul român în Legea nr. 217/2003. În termeni juridici, problema nu este una de simplă redactare, ci una de coerență internă a protecției: aceeași realitate socială poate fi recunoscută ca violență domestică în legislația specială și, totuși, să nu activeze regimul penal agravat de la art. 199 C.pen.

Potrivit art. 3 lit. b) din Convenția de la Istanbul, violența domestică include actele de violență fizică, sexuală, psihologică sau economică săvârșite „în familie sau în unitatea domestică sau între foștii sau actualii soți sau parteneri, indiferent dacă agresorul împarte sau a împărțit același domiciliu cu victima”. Prin însăși formularea sa, textul convențional exclude ideea că protecția ar depinde de coabitare și plasează în centrul definiției raportul de proximitate și de putere dintre victimă și agresor, nu forma juridică actuală a relației și nici existența unei locuințe comune.

În schimb, art. 177 C.pen. operează cu o logică mai restrictivă. Codul penal include în categoria membrilor de familie soțul, rudele apropiate și persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți sau dintre părinți și copii, însă, pentru această din urmă categorie, condiționează includerea de existența conviețuirii. Din această opțiune rezultă că anumite persoane care intră fără echivoc în sfera de protecție a Convenției, în special foști parteneri, parteneri care nu au locuit împreună sau alte relații de proximitate familială neacoperite de criteriul coabitării, pot rămâne în afara regimului agravat prevăzut de art. 199 C.pen.

Contrastul devine și mai clar atunci când art. 177 C.pen. este pus în paralel cu art. 5 din Legea nr. 217/2003. Această lege include în mod expres, în noțiunea de membru de familie, „soțul/soția și/sau fostul soț/fosta soție”, precum și „persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți sau dintre părinți și copii, actuali sau foști parteneri, indiferent dacă acestea au locuit sau nu cu agresorul”. Prin urmare, chiar în ordinea juridică internă, legiuitorul a recunoscut în legislația specială o noțiune de violență domestică și de membru de familie mai apropiată de standardul convențional decât cea valorificată de Codul penal.

Această neconcordanță nu este lipsită de consecințe practice. Ea înseamnă că o persoană poate beneficia de protecția acordată de Legea nr. 217/2003, inclusiv de mecanismele specifice de sprijin și ordine de protecție, dar fără ca relația cu agresorul să fie suficientă pentru a atrage, în mod automat, răspunderea penală prevăzută de art. 199 C.pen. Din perspectiva tehnicii legislative, se ajunge astfel la o scindare între două definiții interne ale aceleiași realități juridice: una largă, funcțională și orientată spre protecția victimei, și alta mai restrânsă, relevantă pentru activarea consecințelor penale.

Observația a fost formulată explicit și la nivelul mecanismului de monitorizare al Convenției. În raportul său asupra României, GREVIO a arătat că dispozițiile art. 199 din Codul penal nu se aplică foștilor soți și parteneri și nici membrilor de familie care nu împart aceeași locuință cu victima, deoarece Codul penal conține o definiție restrictivă a „family members”, limitată la actualii soți și parteneri și la membrii familiei care locuiesc împreună. GREVIO a mai subliniat că protecția penală agravată acordată violenței fizice împotriva unui membru de familie nu se extinde la foștii soți sau parteneri și nici la partenerii actuali care nu coabitează. E semnificativ că această limitare a fost recunoscută și de autoritățile române în raportul transmis în 2025 în cadrul ciclului de monitorizare. Statul român a arătat că violența domestică este reglementată de art. 199 C.pen. ca o circumstanță agravantă pentru o serie de infracțiuni comise împotriva „membrilor de familie”, iar această construcție este limitată la violența fizică; în plus, raportul evidențiază tocmai necesitatea de a privi evoluția cadrului de protecție și prin raportare la alte acte normative care au o sferă mai largă. Această recunoaștere oficială confirmă că problema nu este una speculativă, ci una reală și deja identificată în dialogul dintre statul român și mecanismul convențional de monitorizare. Or, atunci când standardul convențional cere protejarea victimelor aflate și în relații post-conjugale sau post-parteneriale, precum și în relații fără coabitare, menținerea unei definiții penale mai înguste produce un deficit de conformare care afectează însăși baza mecanismului sancționator.

În consecință, una dintre cele mai necesare intervenții de lege ferenda privește chiar art. 177 C.pen. O aliniere a definiției penale a „membrului de familie” la art. 3 lit. b) din Convenția de la Istanbul și la art. 5 din Legea nr. 217/2003 ar permite depășirea actualei rupturi normative și ar oferi art. 199 un câmp de aplicare mai apropiat de realitatea fenomenului pe care pretinde că îl sancționează. Fără o asemenea corecție, orice discuție despre eficiența art. 199 rămâne inevitabil incompletă, deoarece norma continuă să excludă chiar o parte dintre victimele pe care standardul convențional le plasează în centrul protecției.

REDUCEREA VIOLENȚEI ÎN FAMILIE LA VIOLENȚA FIZICĂ

Una dintre cele mai vizibile carențe ale actualei reglementări penale constă în faptul că art. 199 C.pen. proiectează noțiunea de „violență în familie” într-un registru substanțial mai îngust decât cel consacrat de Convenția de la Istanbul. Dacă standardul convențional definește violența domestică drept ansamblul actelor de violență fizică, sexuală, psihologică sau economică produse în familie ori între foști sau actuali soți sau parteneri, indiferent de coabitare, art. 199 C.pen. atașează consecințe juridice specifice numai în raport cu omorul, omorul calificat și infracțiunile contra integrității corporale prevăzute la art. 193-195, respectiv, sub aspectul punerii în mișcare a acțiunii penale, și în raport cu art. 196. Din chiar tehnica sa de redactare rezultă că textul penal român nu valorifică integral conceptul de „violență domestică”, ci doar segmentul său de violență fizică și letală.

În Convenția de la Istanbul, definirea violenței domestice are o funcție normativă esențială: ea obligă statul să înțeleagă și să trateze juridic abuzul domestic ca fenomen complex, care poate lua forma constrângerii psihologice, a violenței sexuale, a controlului economic ori a combinării acestor manifestări într-o relație de dominare continuă. Tocmai de aceea, art. 3 lit. b) al Convenției nu privilegiază violența corporală, ci enumeră, pe același plan, dimensiunile fizică, sexuală, psihologică și economică ale violenței domestice. În consecință, atunci când dreptul penal intern rezervă calificarea expresă de „violență în familie” doar infracțiunilor contra vieții și integrității corporale, el nu reproduce doar selectiv standardul convențional, ci îi restrânge chiar logica de protecție.

Prin contrast, alte forme de abuz caracteristice relațiilor violente nu sunt integrate în aceeași logică normativă. GREVIO a reținut expres, în raportul privind România, că art. 199 C.pen. „is limited to physical violence/e limitat la violență fizică” și că această incriminare-agravantă nu include abuzul emoțional sau economic și nici nu poate fi folosită pentru a urmări violența sexuală.

Același raport arată că, în practica română, majoritatea faptelor de violență sexuală și viol sunt încadrate în dispozițiile speciale privind infracțiunile sexuale, iar nu în art. 199 C.pen. Prin urmare, chiar dacă unele dintre aceste fapte sunt incriminate în alte texte ale Codului penal, ele nu sunt absorbite de noțiunea penală de „violență în familie” și nu beneficiază de o sistematizare unitară în jurul contextului domestic și nici de o pedeaspă efectivă.

Convenția pornește de la ideea că violența domestică este, de regulă, un fenomen relațional compozit, în care actele de agresiune fizică sunt adesea însoțite sau precedate de umilire, control, izolare, intimidare, constrângere sexuală ori privare de resurse. În practică, relația abuzivă rareori se exprimă într-o singură formă de violență; mai degrabă, ea funcționează prin suprapunerea mai multor mijloace de dominare. Or, în măsura în care art. 199 C.pen. recunoaște expres doar violența fizică și letală, dreptul penal român fragmentează juridic o realitate pe care Convenția cere să fie înțeleasă unitar.

În mod semnificativ, GREVIO nu critică doar îngustimea formală a art. 199, ci și efectele sale concrete. Raportul subliniază că protecția sporită rezultată din art. 199 este atașată violenței fizice comise asupra unui membru de familie, însă nu se extinde, în aceeași manieră, la întreaga gamă de infracțiuni relevante pentru violența exercitată de un partener intim asupra celuilalt. De aici rezultă o concluzie importantă pentru prezentul articol: problema art. 199 nu este că ar fi inutil, ci că este insuficient ca instrument central de transpunere penală a Convenției, tocmai pentru că selectează doar o parte din fenomenul pe care Convenția îl tratează ca întreg.

Din perspectivă de lege ferenda, această limitare poate fi depășită în două moduri. Prima soluție ar consta în extinderea expresă a sferei art. 199 către alte infracțiuni tipice contextului domestic, în special cele privind libertatea și integritatea sexuală, amenințarea, hărțuirea și alte conduite de control și intimidare. A doua soluție, mai coerentă sistematic, ar fi abandonarea actualei tehnici restrictive și înlocuirea ei cu o agravantă generală de context domestic, aplicabilă unui spectru mai larg de infracțiuni atunci când acestea sunt comise în cadrul relațiilor protejate de Convenție. Numai o asemenea reformă ar permite ca „violența în familie” să nu mai fie redusă legislativ la violența fizică, ci să reflecte, în mod real, complexitatea juridică și umană a abuzului domestic.

Alte forme tipice de violență domestică neintegrate în art. 199 Cod Penal

O a doua problemă, mai profundă, este aceea că alte forme tipice ale abuzului domestic, deși incriminate punctual în diferite texte ale Codului penal sau recunoscute de legislația specială, nu sunt integrate într-o concepție penală coerentă a violenței domestice. În realitatea concretă a relațiilor abuzive, violența domestică rareori se prezintă sub forma izolată a unei loviri ori a unei vătămări corporale. De cele mai multe ori, agresiunea fizică este precedată, însoțită sau urmată de amenințări, supraveghere, urmărire, intimidare, umilire, intruziune în spațiul privat, controlul deplasărilor, controlul mijloacelor de comunicare sau al resurselor economice. Chiar legislația specială română recunoaște această realitate: Legea nr. 217/2003 și documentele de aplicare subsecvente descriu violența domestică în forme multiple și anume verbală, psihologică, fizică, sexuală, economică, socială, spirituală și cibernetică. Din această perspectivă, sfera socială a fenomenului este deja văzută de legiuitor într-un registru mult mai larg decât cel în care operează art. 199 C.pen.

Primul grup de conduite care ilustrează această ruptură este cel al violenței psihologice și al comportamentelor de intimidare și control. Codul penal incriminează amenințarea, prin art. 206, șantajul, prin art. 207, și hărțuirea, prin art. 208. Amenințarea constă în amenințarea unei persoane cu săvârșirea unei infracțiuni sau a unei fapte păgubitoare, dacă este de natură să îi producă o stare de temere; șantajul sancționează constrângerea unei persoane să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, iar hărțuirea vizează urmărirea repetată ori supravegherea locuinței, a locului de muncă sau a altor locuri frecventate de victimă, precum și apelurile ori comunicările repetate care îi provoacă teamă. Toate aceste texte sunt, fără îndoială, relevante pentru contextul domestic. Și totuși, niciuna dintre aceste incriminări nu intră în sfera art. 199 C.pen., ceea ce înseamnă că ele nu beneficiază de calificarea juridică expresă de „violență în familie”, chiar atunci când sunt comise de partenerul intim, de soț sau de un membru al familiei.

În plan strict tehnic, s-ar putea spune că nu există o lacună veritabilă, din moment ce amenințarea, șantajul și hărțuirea sunt deja incriminate. Totuși, în plan funcțional, dificultatea persistă: dreptul penal vede aceste conduite ca infracțiuni distincte, dar nu le vede suficient ca manifestări ale aceleiași relații de abuz domestic. Într-o relație violentă, amenințarea nu este doar o amenințare, iar supravegherea obsesivă nu este doar o hărțuire izolată; ele pot fi părți ale unui mecanism de control, menținere a fricii și anulare progresivă a autonomiei victimei. Convenția de la Istanbul cere tocmai surprinderea acestei logici relaționale, motiv pentru care tratează violența psihologică și urmărirea amenințătoare alături de violența fizică, nu la marginea acesteia. Când Codul penal le păstrează separate și le lasă în afara mecanismului specific al art. 199, protecția rămâne juridic existentă, dar sistemic incompletă.

De aici rezultă una dintre marile insuficiențe ale modelului românesc: abuzul domestic este descompus penal în secvențe separate, fără ca unitatea relației de putere în care aceste secvențe se înscriu să fie reflectată suficient de clar de norma penală.

Or, victima nu trăiește juridic „în capitole” ale Codului penal. Ea nu percepe amenințarea, supravegherea, intruziunea în domiciliu, controlul telefonului, agresiunea sexuală și lovirea ca pe fapte fără legătură între ele. Le trăiește ca părți ale aceleiași experiențe de subordonare și insecuritate. Cu cât dreptul penal fragmentează mai mult această experiență, cu atât riscă să piardă tocmai specificul violenței domestice, pe care Convenția îl așază în centrul obligațiilor asumate de stat.

O altă dificultate face o regăsim în violența sexuală în context domestic. Spre deosebire de amenințare sau hărțuire, infracțiunile de viol și agresiune sexuală conțin deja, în forma actuală a Codului penal, agravante exprese atunci când fapta este comisă de un membru de familie sau de o persoană care conviețuiește cu victima. Prin urmare, nu se poate afirma că dreptul penal român ignoră complet dimensiunea domestică a violenței sexuale. Totuși, această integrare rămâne parțială și nesistematică. În primul rând, ea nu trece prin art. 199 C.pen., ceea ce înseamnă că violența sexuală nu este inclusă în arhitectura generală a „violenței în familie” din Cod. În al doilea rând, agravarea este legată de „membrul de familie” sau de persoana care conviețuiește cu victima, nu de standardul mai larg al Convenției, care include și foștii parteneri sau foștii soți, indiferent de coabitare. În al treilea rând, GREVIO a arătat că legislația română necesită o revizuire mai amplă în materia infracțiunilor sexuale, inclusiv sub aspectul standardului consimțământului. Așadar, chiar acolo unde există o anumită recunoaștere a contextului domestic, aceasta nu este încă pe deplin armonizată cu logica Convenției.

În mod similar, hărțuirea sexuală prevăzută la art. 223 C.pen. ilustrează felul în care dreptul penal român reglementează punctual o conduită relevantă, fără a o integra într-o viziune mai largă asupra violenței domestice și a violenței de gen. Textul incriminează pretinderea repetată de favoruri de natură sexuală în cadrul unei relații de muncă sau al unei relații similare, atunci când victima este intimidată sau pusă într-o situație umilitoare. Prin definiția sa, art. 223 este limitat la un cadru relațional specific și nu acoperă întreaga gamă de conduite verbale, nonverbale sau fizice de natură sexuală vizate de art. 40 din Convenție. GREVIO a remarcat această îngustime și a semnalat dificultăți practice de interpretare și aplicare ale textului.

O altă zonă prblematică este aceea a violenței economice și a controlului patrimonial, forme de abuz care, deși mai puțin vizibile, au o forță de constrângere profundă. Legea nr. 217/2003 și instrumentele metodologice subsecvente recunosc expres violența economică drept componentă a violenței domestice. În viața reală, aceasta poate însemna privarea intenționată de resurse, interzicerea accesului la bani, controlul exclusiv al veniturilor, confiscarea documentelor, împiedicarea accesului la muncă sau la educație, ori crearea deliberată a unei dependențe economice menite să facă imposibilă părăsirea relației abuzive. Codul penal român nu conține însă o incriminare autonomă a controlului economic domestic. Cel mult, unele conduite punctuale pot fi absorbite în texte patrimoniale ori în incriminări precum abandonul de familie sau alte fapte conexe, dar această absorbție rămâne accidentală și nu surprinde miezul juridic al violenței economice ca mijloc de dominare. Aici se vede, poate cel mai clar, că dreptul penal pozitiv este încă construit mai degrabă pentru actul izolat decât pentru relația de control.

Un proiect de lege inițiat în 2025 susține și vine cu o protecție pentru copii,

Aceeași observație poate fi extinsă și asupra dimensiunii cibernetice și a invadării digitale a vieții private, care a devenit tot mai prezentă în formele contemporane de violență domestică. Legislația civilă română recunoaște explicit violența cibernetică, iar Codul penal oferă, punctual, instrumente precum hărțuirea, violarea vieții private ori anumite infracțiuni informatice. Totuși, nici aici nu există o integrare clară a acestor conduite în noțiunea penală de „violență în familie”. Deși mijloacele de exercitare a controlului s-au schimbat, telefonul, parola, geolocalizarea, distribuirea de imagini intime, supravegherea conturilor, structura art. 199 a rămas cantonată în paradigma tradițională a leziunii corporale. În acest punct, decalajul dintre realitatea socială a abuzului și modelul penal de reglementare devine deosebit de vizibil.

Privită în ansamblu, problema nu este, așadar, absența totală a incriminărilor. Dimpotrivă, Codul penal român conține suficiente texte care pot fi folosite, punctual, pentru a sancționa diferite manifestări ale violenței domestice. Problema reală este că aceste texte nu compun o viziune penală coerentă asupra violenței domestice ca fenomen pluriform și relațional. Unele conduite sunt agravate doar dacă sunt fizice; altele sunt incriminate, dar nu sunt tratate ca violență în familie; altele sunt recunoscute extrapenal, dar rămân fără corespondent penal adecvat, prin urmare nu putem vorbi de o protecție efectivă a omului prin normele de drept penal. Din acest motiv, răspunsul normativ apare descompus, iar victima este obligată, în mod indirect, să își fragmenteze propria experiență de abuz pentru a o face inteligibilă juridic sau pur și simplu nici nu există, așa cum vom vedea pe parcursul lucrării.

În plan de lege ferenda, această carență ar putea fi corectată fie prin extinderea expresă a art. 199 C.pen. către infracțiuni precum amenințarea, hărțuirea, violarea de domiciliu, violarea vieții private și anumite infracțiuni sexuale. O asemenea soluție ar avea meritul de a apropia dreptul penal de adevărul uman al violenței domestice: acela că, în cele mai multe cazuri, abuzul nu începe și nu se termină cu o lovire, ci se construiește în timp, printr-o rețea de constrângeri, frici și dependențe pe care legea trebuie să fie capabilă nu doar să le sancționeze separat, ci și să le înțeleagă împreună.

INFRACȚIUNILE SEXUALE ȘI CONTEXTUL DOMESTIC

Analiza infracțiunilor sexuale în contextul violenței domestice cer o nuanțare importantă, pentru a evita o concluzie simplificatoare. Spre deosebire de art. 199 C.pen., care nu cuprinde violența sexuală în sfera sa de aplicare, Codul penal român nu ignoră complet specificul relației domestice în materia infracțiunilor contra libertății și integrității sexuale. În forma actuală, atât art. 218 C.pen. privind violul, cât și art. 219 C.pen. privind agresiunea sexuală prevăd forme agravate atunci când fapta este comisă de un membru de familie sau de o persoană care conviețuiește cu victima. Cu alte cuvinte, contextul domestic este, într-o anumită măsură, deja valorizat penal în această materie. Totuși, această valorizare rămâne parțială și insuficient sistematizată în raport cu standardul Convenției de la Istanbul, tocmai pentru că ea nu rezolvă nici problema conceptului de consimțământ, nici problema sferei relațiilor protejate, nici pe aceea a unei reacții penale care să nu depindă excesiv de voința victimei. Punctul central al standardului convențional este art. 36 din Convenție. Acesta cere incriminarea penetrării vaginale, anale sau orale neconsimțite, a altor acte neconsimțite de natură sexuală și a determinării unei persoane să se angajeze în acte sexuale neconsimțite cu un terț. Mai mult, Convenția precizează expres că „consimțământul trebuie dat voluntar, ca rezultat al liberului arbitru al persoanei, evaluat în contextul circumstanțelor înconjurătoare”, iar alin. (3) cere ca aceste dispoziții să se aplice și actelor comise împotriva foștilor sau actualilor soți ori parteneri. În completare, art. 43 stabilește că infracțiunile recunoscute în conformitate cu Convenția se aplică indiferent de natura relației dintre victimă și agresor, iar art. 46 cere ca relația de tip fost ori actual soț sau partener, membru de familie ori persoană care conviețuiește cu victima să poată fi avută în vedere ca circumstanță agravantă. În sfârșit, art. 55 impune, pentru infracțiunile vizate de art. 36, ca investigațiile și urmărirea să nu depindă în întregime de plângerea victimei.

Raportat la acest standard, dreptul penal român prezintă un tablou ambivalent. Pe de o parte, existența agravantei din art. 218 alin. (3) lit. b) și art. 219 alin. (2) lit. b), pentru ipoteza în care fapta este comisă de un membru de familie sau de o persoană care conviețuiește cu victima, arată că legiuitorul recunoaște gravitatea particulară a violenței sexuale comise în proximitatea domestică. Aici există, așadar, un pas real spre logica art. 46 din Convenție. Pe de altă parte însă, chiar această soluție scoate în evidență limitele construcției actuale: agravarea este legată de noțiunea penală restrânsă de „membru de familie” și de criteriul conviețuirii, ceea ce înseamnă că nu acoperă, în mod necesar, foștii soți, foștii parteneri și nici partenerii actuali care nu coabitează, deși Convenția îi include expres în sfera violenței domestice și a relațiilor relevante penal.

GREVIO a identificat explicit această problemă, arătând că protecția sporită din Codul penal nu se extinde la foștii soți sau parteneri și nici la partenerii actuali care nu locuiesc împreună.

Prin urmare, chiar dacă violul și agresiunea sexuală nu sunt complet exterioare logicii domestice în Codul penal, ele nu sunt integrate într-o manieră pe deplin compatibilă cu noțiunea convențională de violență domestică. Din punct de vedere sistematic, această situație produce o ruptură semnificativă. Pentru violența fizică, Codul operează prin art. 199, deși în mod limitat; pentru violența sexuală, el recurge la agravante speciale inserate în art. 218 și 219; pentru alte forme de abuz domestic, normele rămân dispersate în alte capitole ale Codului. Rezultatul este că violența domestică nu apare, nici măcar în materia sexuală, ca un cadru penal unitar, ci ca o realitate juridică fragmentată, tratată diferit în funcție de capitolul în care se află incriminarea. Această tehnică legislativă nu este neapărat lipsită de eficiență punctuală, dar este insuficient coerentă față de logica Convenției, care tratează violența domestică drept un fenomen unitar, indiferent de forma concretă pe care o ia.

Cea mai serioasă dificultate rămâne însă modul în care Codul penal român construiește elementul material al violului și al agresiunii sexuale. Art. 218 și art. 219 sunt formulate în jurul ideii de constrângere, de punere a victimei în imposibilitate de a se apăra ori de a-și exprima voința sau de profitare de această stare. Cu alte cuvinte, accentul normei este așezat pe existența violenței, a constrângerii ori a incapacității victimei, nu pe lipsa consimțământului liber exprimat ca fundament autonom al tipicității. Or, tocmai aici se produce cea mai clară distanță față de art. 36 din Convenție. GREVIO a reținut expres că definițiile românești ale violului și agresiunii sexuale nu sunt aliniate exigențelor Convenției, deoarece păstrează ca elemente constitutive constrângerea sau starea victimei care o face incapabilă să reziste, în loc să plece de la noțiunea de consimțământ dat voluntar, ca rezultat al liberului arbitru. GREVIO a arătat și că acest model de incriminare riscă să nu surprindă adecvat realitățile traumei sexuale, inclusiv reacțiile de blocaj, imobilitate sau lipsă de rezistență fizică.

Această observație are o importanță specială în context domestic. În relațiile de cuplu sau de familie, constrângerea nu se manifestă întotdeauna sub forma violenței fizice imediate. Ea poate funcționa prin teamă acumulată, dependență economică, intimidare psihologică, control anterior, amenințări repetate, presiune emoțională sau abuz de autoritate afectivă. În astfel de contexte, victima poate să nu opună rezistență fizică, fără ca aceasta să însemne existența unui consimțământ real. Tocmai de aceea, modelul convențional bazat pe lipsa consimțământului liber exprimat este mai adecvat fenomenologic decât modelul centrat pe constrângere. El permite instanței să privească situația în ansamblul ei relațional și contextual, nu doar prin semnele exterioare ale unei opoziții fizice. În materia violenței sexuale domestice, această diferență nu este una pur teoretică; ea poate face diferența dintre recunoașterea sau nerecunoașterea juridică a experienței victimei.

În aceeași linie, GREVIO a formulat una dintre cele mai ferme recomandări adresate României: modificarea dispozițiilor din Codul penal privind violul și agresiunea sexuală, astfel încât să fie integrată pe deplin noțiunea de „lack of freely given consent”, și asigurarea aplicării efective a acestor dispoziții în practică, inclusiv în absența dovezii rezistenței victimei și în situațiile în care împrejurările exclud un consimțământ valabil. Faptul că această recomandare se regăsește printre concluziile centrale ale raportului GREVIO arată că, în evaluarea organismului de monitorizare, una dintre principalele carențe ale dreptului penal român nu este lipsa textelor incriminatoare, ci paradigma încă insuficient modernizată în care acestea sunt construite și aplicate.

O altă problemă majoră privește declanșarea urmăririi penale. În forma actuală a Codului penal, pentru formele neagravate ale violului și agresiunii sexuale, acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. GREVIO a criticat explicit această soluție, arătând că pentru violul în formele neagravate, pentru agresiunea sexuală în formele neagravate și pentru hărțuirea sexuală Codul penal român condiționează inițierea investigației de plângerea victimei. Organismul a subliniat că, în asemenea situații, poliția și procurorii nu pot continua cauza din oficiu, chiar dacă există probe fizice independente. În raport cu art. 55 din Convenție, această soluție este problematică tocmai pentru că transferă asupra victimei întreaga greutate a declanșării procedurii penale într-un domeniu în care teama, dependența, rușinea și presiunea relațională sunt adesea maxime. GREVIO a cerut în mod expres modificarea legislației române pentru a asigura reguli de urmărire ex parte și ex officio pentru infracțiunile de viol și agresiune sexuală. Din punct de vedere uman și juridic, această critică este deosebit de serioasă. În materia violenței sexuale domestice, a condiționa punerea în mișcare a acțiunii penale exclusiv de voința victimei înseamnă, adesea, a nu ține suficient seama de mecanismele concrete ale dominației. Persoana agresată sexual de partenerul actual sau fostul partener poate fi legată de acesta prin copii, dependență financiară, presiune familială, teamă de escaladare a violenței ori printr-un lung istoric de control care îi slăbește capacitatea de a face un demers formal în termen scurt. Din această perspectivă, exigența convențională a urmăririi care să nu depindă în întregime de plângerea victimei nu este o opțiune de politică penală abstractă, ci expresia unei înțelegeri mai profunde a vulnerabilității specifice acestui tip de infracțiuni.

Trebuie observat, totuși, că pe un punct dreptul român se află într-o poziție mai bună decât s-ar putea crede la o primă vedere: GREVIO a salutat existența incriminării violului marital. Aceasta arată că ordinea juridică română nu mai operează cu o concepție arhaică potrivit căreia relația de căsătorie ar neutraliza caracterul penal al constrângerii sexuale. Tot GREVIO a subliniat însă că asemenea cazuri sunt rar raportate și că puține dosare ajung efectiv să fie urmărite și sancționate. Prin urmare, problema actuală nu mai este, în principal, recunoașterea formală a caracterului infracțional al violului în cadrul relației de cuplu, ci capacitatea normei și a practicii de a oferi o protecție efectivă și adaptată realității acestor situații.

În ansamblu, tabloul care rezultă este unul de conformare parțială. România a incriminat violul și agresiunea sexuală, a introdus agravante pentru ipoteza în care fapta este comisă de un membru de familie sau de o persoană care conviețuiește cu victima și nu mai lasă violența sexuală conjugală în afara penalului. Cu toate acestea, trei probleme rămân deschise și structurale: definirea faptelor încă gravitează în jurul constrângerii, nu al consimțământului liber exprimat; cercul relațiilor protejate este mai îngust decât cel din Convenție; iar pentru formele neagravate ale violului și agresiunii sexuale, declanșarea urmăririi penale depinde încă de plângerea victimei. În context domestic, aceste trei limite se cumulează și reduc intensitatea protecției pe care Convenția o presupune.

Din perspectivă de lege ferenda, direcțiile de reformă sunt relativ clare. În primul rând, art. 218 și 219 C.pen. ar trebui reformulate astfel încât centrul tipicității să îl constituie lipsa consimțământului liber exprimat, în acord cu art. 36 din Convenție și cu recomandarea GREVIO. În al doilea rând, agravantele privind contextul domestic ar trebui extinse sau reformulate astfel încât să includă și foștii soți, foștii parteneri și partenerii actuali necoabitanți, nu doar „membrul de familie” în sensul restrictiv al Codului penal și persoana care conviețuiește cu victima. În al treilea rând, regulile privind punerea în mișcare a acțiunii penale pentru viol și agresiune sexuală ar trebui armonizate cu art. 55 din Convenție, pentru a permite un răspuns ex officio atunci când gravitatea faptelor și probele existente o impun. Numai printr-o asemenea reformă se poate trece de la o protecție penală punctuală la una cu adevărat adecvată specificului violenței sexuale în context domestic.

Obligații de incriminare insuficient transpuse

Privită în ansamblu, relația dintre Codul penal român și obligațiile de incriminare din Capitolul V al Convenției de la Istanbul nu poate fi descrisă nici prin formula unei neconformități totale, nici prin aceea a unei transpuneri satisfăcătoare. Tabloul real este mai complex: unele obligații sunt transpuse clar, altele doar parțial, iar altele rămân în afara unei incriminări autonome ori suficient de specifice. Tocmai această configurație inegală este relevantă pentru tema de față, deoarece ea arată că deficitul dreptului penal român nu constă doar în îngustimea art. 199 C.pen., ci și în faptul că anumite forme de violență pe care Convenția le tratează expres și distinct nu sunt încă reflectate în Codul penal într-o manieră pe deplin adecvată. Convenția cere statelor să incrimineze sau să sancționeze în mod efectiv violența psihologică, stalking-ul, violența fizică, violența sexuală, căsătoria forțată, mutilarea genitală feminină, avortul forțat, sterilizarea forțată și hărțuirea sexuală

O primă zonă care impune prudență analitică este aceea a violenței psihologice și a urmăririi amenințătoare. Din perspectiva Convenției, aceste conduite ocupă un loc central, deoarece violența domestică nu este concepută doar ca agresiune fizică, ci și ca relație de control și dominare. Totuși, în cazul României, evaluarea lor trebuie făcută ținând seama de rezervele formulate la ratificare: prin Legea nr. 30/2016, statul român și-a rezervat dreptul pe cinci ani de a prevedea sancțiuni nepenale, în locul sancțiunilor penale, pentru comportamentele menționate la art. 33 și 34 din Convenție, rezervă care totodată expirat. Această rezervă înseamna că nu orice lipsă a unei incriminări autonome putea fi calificată automat drept neconformitate frontală. În același timp însă, ea nu înlătură întrebarea de fond: dacă soluțiile existente în dreptul penal român surprind, în mod suficient, specificul violenței psihologice domestice. GREVIO a reținut chiar că, din cauza rezervelor formulate de România, nu a putut examina implementarea art. 33 și 34 și a invitat autoritățile române să le ridice.

În planul dreptului pozitiv, Codul penal conține instrumente punctuale: amenințarea, prin art. 206, șantajul, prin art. 207, și hărțuirea, prin art. 208. Aceste texte oferă, fără îndoială, posibilitatea sancționării unor conduite frecvente în dinamica abuzului domestic. Totuși, ele nu echivalează cu o incriminare autonomă și coerentă a violenței psihologice în sensul Convenției.

Amenințarea și șantajul sancționează acte relativ bine conturate, iar hărțuirea vizează urmărirea repetată și comunicările care provoacă temere, însă dreptul penal român nu consacră o incriminare distinctă a controlului coerictiv a abuzului psihologic continuu din relația de cuplu sau familială. Mai mult, pentru amenințare și hărțuire, acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, ceea ce poate slăbi efectivitatea intervenției într-un context relațional dominat de teamă, dependență și presiune. Așadar, aici nu se poate vorbi de o lipsă absolută de protecție, ci de o transpunere fragmentară, care sancționează anumite manifestări, fără a surprinde deplin logica relațională a violenței psihologice domestice.

O a doua zonă problematică este hărțuirea sexuală, unde diferența dintre standardul convențional și textul intern este mult mai clară. Art. 40 din Convenție are în vedere orice conduită verbală, nonverbală sau fizică de natură sexuală, nedorită, care are ca scop sau efect încălcarea demnității persoanei, în special prin crearea unui mediu intimidant, ostil, degradant, umilitor sau ofensator. În schimb, art. 223 C.pen. incriminează doar pretinderea repetată de favoruri de natură sexuală în cadrul unei relații de muncă sau similare, atunci când victima este intimidată ori pusă într-o situație umilitoare, iar acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. GREVIO a subliniat expres această îngustime: a arătat că art. 223 limitează conduita la solicitarea de favoruri sexuale, în vreme ce Convenția se referă la orice comportament nedorit de natură sexuală; totodată, textul român limitează hărțuirea sexuală la sfera raporturilor de muncă sau similare. În consecință, obligația convențională este aici doar parțial transpusă: există o incriminare, dar domeniul ei de aplicare este mai restrâns decât standardul convențional și rămâne dependent de o condiție procedurală vulnerabilizantă, aceea a plângerii prealabile.

O carență mult mai evidentă privește căsătoria forțată. GREVIO a constatat în mod expres că în România căsătoria forțată nu este incriminată ca infracțiune specifică. Autoritățile române au arătat că, în practică, ar putea fi folosite alte incriminări, precum lipsirea de libertate, violul, raportul sexual cu un minor, relele tratamente aplicate minorului sau traficul de persoane, însă GREVIO a observat că niciuna dintre aceste dispoziții nu fusese aplicată până atunci pentru a urmări cazuri de căsătorie forțată și a subliniat că absența unei infracțiuni autonome împiedică inclusiv colectarea de date și vizibilizarea fenomenului. În consecință, organismul de monitorizare a recomandat introducerea unei incriminări specifice de căsătorie forțată și, suplimentar, incriminarea conduitei de atragere intenționată a unui adult sau a unui copil pe teritoriul altui stat în scopul forțării sale la căsătorie, așa cum cere art. 37 alin. (2) din Convenție. Raportul transmis de România în 2025 confirmă indirect caracterul deschis al acestei probleme, menționând inițiative la nivelul Ministerului Justiției menite să asigure incriminarea unor infracțiuni prevăzute de Convenție, inclusiv forced marriage. Aici, deci, nu mai este vorba de o simplă insuficiență de calibrare, ci de o lipsă veritabilă de incriminare specifică.

Aceeași concluzie se impune și pentru mutilarea genitală feminină. Potrivit GREVIO, în România nu există o infracțiune specifică sau altă legislație care să incrimineze expres toate formele de “female genital mutilation”. Autoritățile române au susținut că faptele prevăzute la art. 38 lit. a) din Convenție pot fi urmărite prin dispozițiile generale privind lovirile, vătămarea corporală sau relele tratamente aplicate minorului, însă GREVIO a arătat că această soluție nu acoperă conduita de constrângere, procurare sau incitare a unei fete sau femei să se supună mutilării, astfel cum o cer art. 38 lit. b) și c) din Convenție. Din acest motiv, recomandarea GREVIO a fost introducerea în legislația penală a unei infracțiuni care să vizeze specific toate formele de mutilare definite de Convenție. Așadar, și aici transpunerea este insuficientă în mod structural: dreptul penal poate reacționa, eventual, la leziunea corporală produsă, dar nu preia deplin tipologia autonomă a faptei convenționale.

În materia avortului forțat și a sterilizării forțate, tabloul este mixt și trebuie prezentat diferențiat. Pentru avortul forțat, Codul penal oferă o acoperire relativ clară: potrivit art. 201 alin. (2), întreruperea cursului sarcinii săvârșită, în orice condiții, fără consimțământul femeii însărcinate este infracțiune. GREVIO a confirmat expres că “forced abortion” este urmărit și sancționat în România în temeiul acestui text, chiar dacă nu face o trimitere exactă la forma de violență în familie. Situația este diferită însă pentru sterilizarea forțată. GREVIO a constatat că aceasta nu a fost incriminată ca infracțiune specifică; în prezent, intervenția chirurgicală realizată fără consimțământul femeii și având ca efect încetarea capacității de reproducere naturală este subsumată, eventual, infracțiunilor generale de vătămare corporală. Prin urmare, art. 39 din Convenție este doar parțial transpus: componenta privind avortul forțat este acoperită, în timp ce componenta privind sterilizarea forțată nu beneficiază de o incriminare autonomă și specifică.

Din perspectivă metodologică, este important să se observe că toate aceste insuficiențe nu au aceeași natură. În cazul violenței psihologice și al stalking-ului, problema este una de fragmentare și subtipicitate, agravată de rezervele formulate de România la ratificare. În cazul hărțuirii sexuale, dificultatea este una de transpunere parțială, pentru că textul intern este mai îngust decât modelul convențional. În cazul căsătoriei forțate, FGM și sterilizării forțate, deficitul este mai accentuat și privește absența unei incriminări autonome corespunzătoare naturii faptei. Această diferențiere este esențială pentru rigoarea articolului: nu toate carențele pot fi puse pe același plan, dar toate converg spre aceeași concluzie de fond, și anume că dreptul penal român nu a internalizat încă, în mod deplin și sistematic, întreg spectrul de violențe pe care Convenția îl cere să fie recunoscut și sancționat.

În termenii cercetării de față, miza acestei secțiuni depășește simplul inventar al textelor lipsă. Problema mai profundă este că ordinea penală română continuă să privilegieze fapta izolată și vizibilă, în special leziunea corporală, în detrimentul unei înțelegeri juridice mai complete a violenței de gen și a violenței domestice. Or, Convenția de la Istanbul cere exact contrariul: nu doar sancționarea unor rezultate materiale, ci recunoașterea normativă a unor forme specifice de subordonare, constrângere și vulnerabilizare. În lipsa unor incriminări adecvate ori a unei sistematizări mai coerente, legea penală riscă să rămână în urma realității pe care pretinde că o apără.

Raportul GREVIO privind România

În economia prezentului studiu, raportul GREVIO privind România are o funcție esențială, deoarece oferă o validare externă, calificată și sistematică a problemelor de conformitate dintre dreptul intern și obligațiile asumate prin Convenția de la Istanbul. GREVIO este organismul independent de experți însărcinat să monitorizeze implementarea Convenției de către statele părți, iar în cazul României raportul de evaluare de bază a fost adoptat la 4 martie 2022 și publicat la 16 iunie 2022. Pe pagina oficială a Consiliului Europei privind România sunt indicate atât raportul de bază publicat la 16 iunie 2022, cât și etapele ulterioare ale monitorizării, inclusiv raportul transmis de autoritățile române la 16 mai 2025 în cadrul primei evaluări tematice.

Importanța raportului GREVIO nu rezidă doar în faptul că inventariază măsurile adoptate de statul român, ci mai ales în aceea că evaluează coerența de ansamblu a răspunsului normativ și instituțional. Raportul recunoaște că România a făcut eforturi semnificative pentru construirea unui cadru legislativ, instituțional și de politici publice în materia prevenirii și combaterii violenței împotriva femeilor, în special în ceea ce privește violența domestică, dar subliniază în același timp existența unor zone în care progresul rămâne insuficient. Această dublă concluzie este importantă metodologic pentru articolul tău: ea îți permite să eviți atât teza excesivă a unei neimplementări totale, cât și pe aceea, la fel de inexactă, a unei conformări satisfăcătoare.

Pentru tema de față, una dintre cele mai relevante constatări ale GREVIO privește chiar art. 199 C.pen.. Raportul afirmă expres că „family violence” din Codul penal român există doar ca circumstanță agravantă pentru anumite infracțiuni comise asupra „membrilor de familie” și că este limitată la violența fizică. În continuare, GREVIO arată că, spre deosebire de Legea privind violența domestică, Codul penal conține o definiție restrictivă a „membrilor de familie”, care acoperă doar soții și partenerii actuali, nu și pe cei foști, precum și numai persoanele care împart aceeași reședință. Această observație este una dintre cele mai puternice baze pentru teza articolului tău: din perspectiva organismului de monitorizare al Convenției, art. 199 nu transpune conceptul convențional de violență domestică, ci doar o parte a acestuia.

Raportul dezvoltă această critică și în materia violenței fizice dintre parteneri intimi. GREVIO notează că protecția penală agravată prevăzută de art. 199 nu se extinde la foștii soți sau parteneri și nici la partenerii actuali care nu coabitează, deși tocmai aceste relații sunt incluse de Convenție în noțiunea de violență domestică. În acest punct, raportul nu formulează doar o observație descriptivă, ci evidențiază o veritabilă ruptură de protecție penală: există situații care sunt recunoscute drept violență domestică în sens convențional și în legislația specială internă, dar care nu beneficiază de regimul penal agravat al art. 199 C.pen.

În ceea ce privește infracțiunile sexuale, raportul GREVIO are o importanță deosebită, deoarece confirmă una dintre cele mai serioase dificultăți de conformare ale dreptului penal român. GREVIO reține că, deși violul marital este incriminat, definițiile din Codul penal privind violul și agresiunea sexuală trebuie revizuite astfel încât să integreze pe deplin noțiunea de lipsă a consimțământului liber exprimat, în acord cu art. 36 din Convenție. Recomandarea formulată este fermă: autoritățile române sunt îndemnate să modifice dispozițiile Codului penal privind violul și agresiunea sexuală, astfel încât acestea să fie efectiv aplicate inclusiv în absența rezistenței victimei și în situațiile în care împrejurările exclud un consimțământ valabil. Prin această recomandare, GREVIO nu critică doar redactarea tehnică a normei, ci și paradigma juridică în care aceasta este construită.

La fel de importante sunt observațiile GREVIO privind obligațiile de incriminare insuficient transpuse. Raportul arată că România nu dispunea de o infracțiune specifică pentru căsătoria forțată și recomandă introducerea unei incriminări autonome, precum și incriminarea conduitei de atragere intenționată a unei persoane într-un alt stat în scopul forțării acesteia la căsătorie. În plus, GREVIO constată că România nu are o incriminare specifică pentru mutilarea genitală feminină, iar dispozițiile generale privind violența corporală nu acoperă conduita de constrângere, procurare sau incitare prevăzută de art. 38 lit. b) și c) din Convenție. De aici rezultă că raportul nu validează doar critica referitoare la art. 199 C.pen., ci și diagnosticul mai larg privind caracterul incomplet al transpunerii unor obligații de incriminare expres prevăzute de Convenție.

Raportul GREVIO este relevant și prin ceea ce spune despre hărțuirea sexuală. Organismul notează că această formă de violență este subraportată în România și că există dificultăți practice de interpretare și aplicare a art. 223 C.pen., în special în legătură cu expresia „favoruri sexuale” și cu consecințele conduitei constând în intimidare ori punerea victimei într-o situație umilitoare. Recomandarea formulată este aceea de a adopta măsuri adecvate pentru investigarea, urmărirea și sancționarea tuturor actelor de hărțuire sexuală și pentru aplicarea efectivă atât a Codului penal, cât și a Legii egalității de șanse. Pentru articolul tău, această parte a raportului este utilă deoarece arată că, chiar și acolo unde există un text de incriminare, problema poate rămâne una de subtranspunere funcțională sau de aplicare insuficientă.

O altă dimensiune importantă a raportului GREVIO privește datele și vizibilitatea juridică a fenomenului. Raportul critică lipsa unui sistem integrat de colectare a datelor privind violența domestică și alte forme de violență împotriva femeilor și subliniază nevoia unor categorii armonizate care să permită urmărirea cazurilor pe parcursul procesului penal, inclusiv în funcție de tipul relației dintre autor și victimă. Această observație are relevanță directă pentru critica ta privind lipsa unor incriminări specifice, deoarece absența acestora nu afectează doar tehnica legislativă, ci și capacitatea statului de a vedea, numi și măsura juridic anumite forme de violență.

Din perspectivă argumentativă, raportul GREVIO este util tocmai pentru că îți permite să susții că problemele identificate în prezentul articol nu sunt simple opțiuni doctrinare sau critici de școală, ci puncte de nealiniere recunoscute instituțional în mecanismul de monitorizare al Convenției. Mai mult, faptul că România a intrat ulterior și în prima evaluare tematică, trimițând la 16 mai 2025 un nou raport de stat, arată că monitorizarea nu s-a încheiat și că exigența de conformare rămâne una actuală. Tocmai de aceea, raportul GREVIO trebuie citit nu doar ca un document de evaluare retrospectivă, ci ca un reper normativ și politic pentru viitoarele reforme ale Codului penal român în materia violenței domestice și a violenței împotriva femeilor.

Prin urmare, raportul GREVIO privind România confirmă, dintr-o perspectivă externă și calificată, că principala problemă a dreptului penal român nu este absența oricărei reacții penale față de violența domestică, ci caracterul ei parțial, fragmentar și insuficient aliniat standardului convențional, atât sub aspectul sferei faptelor relevante, cât și sub aspectul categoriilor de victime și al paradigmei de incriminare aplicate în materia infracțiunilor sexuale.

Propuneri de lege ferenda

Dacă analiza anterioară arată că dreptul penal român răspunde doar parțial exigențelor Convenției de la Istanbul, etapa următoare nu poate fi una pur critică. Într-un domeniu precum violența domestică, diagnosticul juridic rămâne incomplet dacă nu este urmat de o reflecție serioasă asupra soluțiilor normative. O lege penală nu este doar un instrument de sancțiune; ea este și un mod prin care statul spune ce vede, ce înțelege și ce alege să protejeze. Atunci când legea numește îngust violența, protecția însăși devine îngustă. Atunci când legea vede doar leziunea corporală, dar nu vede teroarea, controlul, umilirea, dependența și frica, ea riscă să ajungă prea târziu tocmai acolo unde persoana vulnerabilă avea nevoie să fie văzută mai devreme. Convenția de la Istanbul a fost ratificată de România prin Legea nr. 30/2016, iar GREVIO a arătat în mod repetat că, deși există progrese reale, anumite componente ale dreptului penal român rămân insuficient aliniate standardului convențional.

1. Redefinirea noțiunii de „membru de familie” în art. 177 C.pen.

Prima și, poate, cea mai necesară intervenție de lege ferenda privește art. 177 C.pen. În forma sa actuală, acesta menține o definiție mai restrânsă decât aceea cu care operează Convenția și chiar legislația specială română. Convenția include foștii și actualii soți ori parteneri, indiferent de coabitare, iar raportul GREVIO a criticat expres faptul că în Codul penal român protecția se leagă de o noțiune restrictivă a „family members”, care nu acoperă foștii parteneri și condiționează, în unele ipoteze, protecția de existența unei reședințe comune. Chiar raportul statului român din 2025 admite că definiția din Codul penal este mai îngustă decât cea din Legea nr. 217/2003.

Din perspectivă legislativă, soluția este clară: art. 177 C.pen. ar trebui modificat astfel încât să includă expres:

• foștii soți;
• actualii și foștii parteneri, indiferent dacă locuiesc sau au locuit împreună;
• alte relații de proximitate relevantă, în măsura în care există un raport de control, dependență sau vulnerabilitate comparabil cu cel familial

O asemenea modificare nu ar fi doar o corectură tehnică. Ea ar reprezenta un act minim de adevăr juridic. Violența nu încetează să fie domestică doar pentru că victima a reușit să plece din locuință, doar pentru că relația s-a rupt formal sau doar pentru că agresorul nu mai împarte același domiciliu cu ea. Adesea, tocmai după despărțire riscul crește, iar fosta relație devine locul unei escaladări a urmăririi, amenințărilor, controlului și agresiunii. Legea trebuie să fie capabilă să protejeze și după ruptura conviețuirii, nu doar în timpul ei.

2. Reconfigurarea art. 199 C.pen. dintr-o agravare îngustă într-un veritabil instrument de protecție a integrității domestice

A doua direcție de reformă privește art. 199 C.pen., a cărui sferă actuală rămâne limitată la omor și la infracțiunile contra integrității corporale. Strategia națională adoptată în 2022 constată ea însăși că art. 199 este aplicabil unui număr restrâns de infracțiuni, iar GREVIO a subliniat că acesta este limitat la violența fizică.

Din perspectivă de lege ferenda, există două soluții posibile.

Prima ar consta în extinderea expresă a art. 199 și la alte infracțiuni tipice contextului domestic: amenințarea, șantajul, hărțuirea, lipsirea de libertate, violarea de domiciliu, violarea vieții private și anumite infracțiuni sexuale. O asemenea extindere ar avea meritul de a aduce mai multe manifestări reale ale abuzului domestic sub protecția agravată a textului.

A doua soluție, mai coerentă sistematic, ar fi înlocuirea actualei tehnici limitative cu o circumstanță agravantă generală de context domestic, aplicabilă unui spectru mai larg de infracțiuni atunci când acestea sunt săvârșite în cadrul relațiilor protejate de Convenție. O astfel de formulare ar fi mai suplă, mai adaptabilă și mai fidelă realității fenomenului. Ar permite dreptului penal să privească nu doar rezultatul material al faptei, ci și mediul relațional în care aceasta s-a produs.

Această reformă este necesară nu doar pentru că standardul convențional cere mai mult, ci și pentru că violența domestică, în viața reală, nu se lasă încadrată ordonat în compartimentele Codului. Ea începe uneori cu interdicții și suspiciuni, continuă cu supraveghere și umilire, se agravează prin amenințări și izolare, iar uneori ajunge la lovire sau omor. Dacă legea reacționează cu intensitate doar la capătul cel mai vizibil al acestui proces, atunci protejează târziu o integritate care fusese deja sfâșiată, poate de ani de zile.

3. Reformarea infracțiunilor sexuale în jurul consimțământului liber exprimat

Una dintre cele mai ferme recomandări GREVIO adresate României privește revizuirea infracțiunilor de viol și agresiune sexuală, astfel încât centrul incriminării să îl constituie lipsa consimțământului liber exprimat, nu exclusiv constrângerea ori imposibilitatea victimei de a se apăra. Raportul GREVIO a insistat explicit asupra necesității integrării noțiunii de „lack of freely given consent” în art. 218 și 219 C.pen.

Din perspectivă de lege ferenda, aceasta presupune:

• reformularea art. 218 și art. 219 C.pen. în acord cu art. 36 din Convenție;
• păstrarea și consolidarea agravării pentru contextul domestic;
• extinderea agravării și la foștii soți, foștii parteneri și partenerii actuali necoabitanți, nu doar la „membrul de familie” în sens restrâns ori la persoana care conviețuiește cu victima.

Dincolo de tehnica juridică, o astfel de reformă ar avea o valoare etică profundă. În relațiile domestice, constrângerea sexuală nu se exprimă întotdeauna prin forță fizică brută. Uneori, ea se naște dintr-o teamă veche, din oboseală, din dependență, din presiune afectivă, din istoria unui control care a anulat treptat capacitatea victimei de a spune „nu” în siguranță. O lege care rămâne fixată doar pe violența vizibilă riscă să nu înțeleagă tăcerile forțate. A aduce consimțământul în centrul reglementării înseamnă, în fond, a recunoaște persoanei dreptul deplin asupra propriului corp și asupra propriei voințe.

4. Regândirea regulilor de punere în mișcare a acțiunii penale pentru infracțiunile sexuale și pentru alte forme grave de abuz domestic

Convenția cere ca, pentru anumite fapte grave, urmărirea să nu depindă în întregime de voința victimei. GREVIO a criticat tocmai faptul că, în dreptul român, pentru formele neagravate ale violului, agresiunii sexuale și hărțuirii sexuale, inițierea procedurii este condiționată de plângerea prealabilă.

Din perspectivă de lege ferenda, ar fi necesară:

• reconsiderarea regulii plângerii prealabile pentru viol și agresiune sexuală în formele neagravate;
• posibilitatea unei intervenții ex officio atunci când există suficiente indicii și un interes public evident de protecție;
• o corelare mai amplă între normele de drept penal și logica evaluării riscului din legislația specială.
• Această reformă ar răspunde unei realități umane adesea ignorate: victima violenței domestice sau sexuale nu este întotdeauna liberă, în sens psihologic și social, să formuleze ori să mențină o plângere. Uneori, ea locuiește încă în aceeași casă cu agresorul. Alteori are copii cu acesta. Alteori depinde economic de el ori trăiește sub amenințarea represaliilor. A lăsa întreaga greutate a declanșării procesului penal pe umerii unei persoane deja vulnerabilizate poate însemna, în practică, a-i cere să lupte singură exact în momentul în care este cel mai puțin capabilă să o facă.

5. Introducerea unor incriminări autonome acolo unde Convenția reclamă o reacție penală specifică

A cincea direcție de reformă privește acele obligații de incriminare care rămân insuficient transpuse sau neacoperite în mod autonom.

a) Căsătoria forțată

GREVIO a constatat expres lipsa unei infracțiuni specifice de căsătorie forțată și a recomandat introducerea acesteia, inclusiv pentru ipoteza deplasării victimei într-un alt stat în scopul forțării la căsătorie.

O incriminare autonomă este necesară deoarece căsătoria forțată nu se reduce la o simplă compunere de fapte deja cunoscute. Ea exprimă anularea libertății personale în una dintre cele mai intime și decisive alegeri ale vieții. Este o formă de capturare juridică și afectivă a persoanei. Legea trebuie să numească distinct această violență tocmai pentru a arăta că libertatea de a consimți la propria viață familială este parte a integrității umane.

b) Mutilarea genitală feminină

GREVIO a arătat că incriminările generale privind vătămarea corporală nu acoperă toate conduitele cerute de art. 38 din Convenție, în special constrângerea, procurarea sau incitarea. (

O incriminare autonomă a FGM este necesară nu doar pentru precizie juridică, ci și pentru puterea normativă a numirii. Există forme de violență atât de grave încât a le lăsa ascunse în textele generale despre leziuni corporale înseamnă a le ascunde parțial și gravitatea specifică. O normă penală distinctă ar recunoaște explicit că integritatea corporală a fetelor și femeilor nu este disponibilă tradiției, presiunii familiale sau controlului comunitar.

c) Sterilizarea forțată

În privința sterilizării forțate, tabloul este încă incomplet: avortul forțat este mai clar acoperit de art. 201 alin. (2), dar GREVIO a arătat că sterilizarea forțată nu beneficiază de o incriminare autonomă și specifică.

O incriminare distinctă ar exprima un adevăr juridic și moral fundamental: dreptul unei persoane de a decide dacă poate sau nu să aibă copii aparține nucleului cel mai intim al autonomiei sale corporale și existențiale. A suprima această capacitate fără consimțământ înseamnă a atinge nu doar corpul, ci și biografia profundă a persoanei.

6. Reconsiderarea violenței psihologice, economice și digitale din perspectiva protecției integrității persoanei

România și-a rezervat, la ratificare, dreptul de a recurge la sancțiuni nepenale pentru comportamentele din art. 33 și 34 din Convenție. Această rezervă există și trebuie respectată ca realitate juridică. Totuși, nimic nu împiedică legiuitorul român, de lege ferenda, să depășească acest minim și să construiască o protecție mai completă. Legea de ratificare face explicit referire la această rezervă, iar raportul GREVIO a invitat autoritățile române să o ridice.

Aici ar fi de discutat serios:

• fie introducerea unei infracțiuni autonome de control coercitiv / violență psihologică domestică;
• fie, cel puțin, consacrarea unei agravante speciale pentru amenințare, hărțuire, șantaj și alte forme de intimidare când sunt săvârșite în context domestic;
• precum și o reflecție separată asupra violenței economice și a controlului digital ca forme reale de vulnerabilizare.

Aceasta este, poate, partea în care dreptul are cel mai mult de recuperat în plan uman. Integritatea persoanei nu este doar integritate anatomică. Omul poate fi frânt și fără urme vizibile: prin supraveghere, prin interdicții, prin umilire zilnică, prin controlul banilor, al telefonului, al prieteniilor, al drumurilor și al tăcerilor. Uneori, ceea ce distruge cel mai profund nu este lovitura, ci convingerea lentă că nu mai ai voie să fii tu însuți. O lege penală modernă nu trebuie să confunde lipsa sângelui cu lipsa violenței. Pentru aprofundarea problematicii violenței psihologice: https://www.universuljuridic.ro/dimensiunea-invizibila-a-violentei-in-familie-violenta-psihologica-intre-realitate-sociala-si-realitate-juridica/ /

7. Corelarea Codului penal cu legislația specială și cu logica protecției efective

În fine, orice reformă serioasă de lege ferenda ar trebui să pornească de la o idee simplă: Codul penal nu trebuie să rămână în urma propriei legislații speciale. Legea nr. 217/2003 și politicile publice recente recunosc deja o realitate mai largă a violenței domestice decât cea pe care o reflectă art. 177 și 199 C.pen. Strategia națională și raportările oficiale arată, de altfel, că autoritățile române cunosc această tensiune și au admis caracterul restrâns al actualei soluții penale.

De aceea, reforma penală nu ar trebui privită ca o simplă adăugare de pedepse sau de texte noi, ci ca o armonizare de viziune. Legea specială protejează deja prin ordine de protecție, evaluare a riscului și servicii de sprijin. Codul penal trebuie să vorbească aceeași limbă juridică a protecției. Într-un stat care ia în serios demnitatea persoanei, nu este firesc ca aceeași realitate să fie recunoscută larg atunci când e vorba de protecție civilă și administrativă, dar îngust atunci când e vorba de cea mai puternică reacție a statului: reacția penală.

În fond, propunerile de lege ferenda formulate aici au un numitor comun: reumanizarea protecției penale prin adecvarea ei la adevărul real al violenței domestice. Convenția de la Istanbul nu cere doar incriminări; ea cere o schimbare de privire. Cere statului să înțeleagă că violența domestică nu este o sumă de incidente, ci o experiență de vulnerabilizare care atinge corpul, voința, libertatea, sexualitatea, demnitatea și, uneori, însăși capacitatea victimei de a-și imagina ieșirea din abuz. O reformă autentică a Codului penal român ar trebui, prin urmare, să pornească nu doar de la exigența conformării internaționale, ci și de la o exigență mai profundă: aceea de a oferi persoanei aflate în pericol o lege care să o recunoască întreagă, în integritatea ei fizică, psihică și morală.