Violența în familie între: perspectiva curții europene a drepturilor omului și realitate

<

Violența în familie între: perspectiva curții europene a drepturilor omului și realitate

Violența reprezintă, fără îndoială, una dintre cele mai brutale, inumane și meschine forme de “exprimare” a unei persoane asupra altei persoane, echivalentă oarecum cu omorul dacă privim spre om ca integralitate, trup-suflet. Din nefericire, această realitate este intens prezentă în România, dar dacă privim în perspectivă și în alte țări din regiunea balcanică. Privind chiar internațional, spre exemplu, la societățile profund influențate de tradiții religioase stricte, observăm că violența asupra femeilor este deseori considerată un comportament normal, iar normele culturale o mențin adesea ca pe o practică firească, înrădăcinată în obiceiurile de familie. Acest fapt contribuie la perpetuarea unor idei greșite și dăunătoare privind rolul femeii în societate și, mai grav, acceptarea tacită a acestei violențe ca o parte inevitabilă a vieții de familie. Aceste tradiții și obiceiuri, încă, din păcate, sunt transmise și la nivel național, România fiind o țară cu valențe istorice în patriarhat, care în prezent s-a transformat într-un patriarhat modern influențat și de dezvoltarea tehnologiilor – cunoscuta violență cibernetică și violența în familie, dar și de dezvoltarea intelecutuală din ziua de azi ce duce la violența psihologică.

„Viața trebuie protejată indiferent de situație, iar referitor la excepția cuprinsă în alin. (2), suntem de părere că acestea corespund mai degrabă instituirii unei prezumții de legitimitate a ingerinței. Chiar și în aceste situații excepționale, dreptul la viată trebuie să fie respectat.”- Bogdan Bodea, Drepturile omului și Libertățile fundamentale, Ed. Hamangiu 2024, p. 38

În România, violența asupra membrilor de familie reprezintă încă o problemă majoră, în ciuda măsurilor legislative care au încercat să protejeze victimele și să pedepsească agresorii. Multe victime, însă, ajung să fie atât de obișnuite cu această realitate dureroasă încât nu mai consideră viabilă soluția de a apela la autorități pentru a cere ajutor, deși prima linie pentru apărare a vieții e reprezentată chiar de autorități, începând de la legi fundamentale, la anchete efective și implicarea și prezența în comunitate.

Factorii culturali, rușinea, teama de stigmatizare, dar și lipsa de încredere în sistemul de protecție al statului contribuie la această alegere de a tăcea și de a nu sesiza atunci când situațiile scapă de sub control. Drept urmare, foarte multe cazuri de violență domestică rămân neraportate, iar traumele suferite de victime se acumulează în tăcere, de-a lungul anilor formând un cerc vicios ce înconjoară societatea.

Ce trebuie sa stii?

REGLEMENTĂRI

O viață trăită în frică și violență nu poate fi numită cu adevărat „viață”. Este o existență umbrită de teamă și durere, lipsită de libertate și demnitate, plină de traume și neajunsuri. Violența domestică afectează nu doar victima supusă violenței ca individ, ci și întreaga structură socială, contribuind la perpetuarea unui ciclu de abuzuri și de suferință intergenerațională. Este datoria societății, a legiuitorilor și a fiecăruia dintre noi să ne îndreptăm vocea împotriva acestor nedreptăți și să luptăm pentru a oferi un mediu sigur și respectuos.

Una dintre directivele Uniunii Europene relevantă în acest sens stabilește norme minime privind protecția și sprijinul victimelor infracțiunilor, inclusiv ale celor de violență de gen. Aceasta asigură că femeile afectate de astfel de violențe beneficiază de protecție pe tot parcursul procesului penal. Un pas semnificativ în acest sens a fost făcut la 8 martie 2022, când a fost propusă de către Comisia Europeană o nouă directivă menită să combată violența împotriva femeilor și violența domestică, având scopul de a uniformiza nivelul de protecție oferit la nivelul întregii Uniuni Europene.

Această Directivă propusă vizează incriminarea unui spectru larg de infracțiuni, inclusiv mutilarea genitală feminină și violența cibernetică. Violența cibernetică este o categorie complexă ce include acțiuni precum distribuirea neconsensuală a imaginilor intime, urmărirea online, hărțuirea cibernetică și incitarea la ură sau violență în mediul digital. În plus, directiva urmărește să asigure accesul victimelor la justiție, dreptul de a solicita despăgubiri și accesul la servicii de urgență gratuite, cum ar fi liniile telefonice de urgență și centrele de adăpost.

Un progres important s-a înregistrat la 9 iunie 2023, când Consiliul Uniunii Europene și-a formulat poziția privind această propunere, subliniind nevoia de a combate eficient violența cibernetică și mutilarea genitală feminină. Noul cadru legislativ prevede sancțiuni uniforme pentru infracțiuni precum mutilarea genitală feminină, căsătoriile forțate, urmărirea și hărțuirea online, distribuirea neconsensuală de imagini intime și incitarea la ură sau violență în mediul online. La 6 februarie 2024, Consiliul și Parlamentul European au ajuns la un acord asupra acestei directive, reprezentând primul act legislativ al UE care vizează în mod explicit violența împotriva femeilor, una dintre cele mai întâlnite forme de violență domestică în țara noastră. Actul a fost adoptat oficial la 7 mai 2024, consolidând măsurile de combatere a violenței de gen și armonizând sancțiunile pentru aceste infracțiuni, cu cerințe stricte, de exemplu, pentru pedeapsa minimă cu închisoarea în cazuri de mutilare genitală feminină.

Un alt reper important în domeniu este Convenția de la Istanbul, adoptată de Consiliul Europei, care a devenit o referință pentru standardele internaționale de prevenire și combatere a violenței împotriva femeilor. Această convenție este remarcabilă deoarece oferă o definiție clară a genului și incriminează în mod explicit infracțiuni precum mutilarea genitală feminină, căsătoriile forțate, urmărirea și hărțuirea, avortul forțat și sterilizarea forțată, dar și violența psihologică. Prin această convenție, violența împotriva femeilor este recunoscută ca o încălcare a drepturilor omului și o formă de discriminare, stabilind că statele membre sunt responsabile dacă nu iau măsuri adecvate pentru a preveni și a combate aceste forme de violență , dar și protejarea victimelor acestei forme de violență.

În dreptul intern, problema este ridicată de incriminarea adusă prin art. 3 din Legea 217/2003 care definește violența domestică ca fiind "orice inacțiune sau acțiune intenționată de violență fizică, sexuală, psihologică, economică, socială sau spirituală sau cibernetică care se produce în mediul familial sau domestic ori între soți sau foști soți, precum și între actuali sau foști parteneri, indiferent dacă agresorul locuiește sau a locuit împreună cu victima." Art. 4 din aceeași lege prezintă formele de violență incriminate și anume: violența verbală, psihologică, fizică, sexuală, economică, socială , spirituală și cibernetică - hărțuire online, mesaje online instigatoare la ură pe bază de gen, urmărire online, amenințări online, publicarea nonconsensuală de informații și conținut grafic intim, accesul ilegal de interceptare a comunicațiilor și datelor private și orice altă formă de utilizare abuzivă a tehnologiei informației și a comunicațiilor prin intermediul calculatoarelor, telefoanelor mobile inteligente sau altor dispozitive similare care folosesc telecomunicațiile sau se pot conecta la internet, pot transmite și utiliza platformele sociale sau de e-mail, cu scopul de a umili, speria, amenința ori de a reduce la tăcere victima. Totodată Codul Peal incriminează faptele de violență în cuprinsul art. 199.

Am folosit anterior termenul de “problemă” tocmai pentru faptul că în România nu este incriminată expres violența asupra femeilor, ci este ascunsă în conținutul constitutiv al altor infracțiuni precum violența în familie, viol, agresiune sexuală, hărțuire și exemplele pot continua. În fapt, privind statisticile oferite de Poliția Română la nivelul anului 2024 numărul faptelor penale înregistrate în domeniul violenței domestice a crescut cu aproape 3% comparativ cu anul 2023. Pe parcursul anului 2024 polițiștii au emis 13.274 de ordine de protecție provizorii, doar 5.268 dintre acestea fiind transformate în ordine de protecție de către instanțele de judecată. Organele abilitate au intervenit la 132.414 cazuri de violență domestică, dintre care 64.180 în mediul urban și 68.234 în mediul rural Totodată, în primele șase luni ale anului 2025 cazurile de violență în familie a depășit nr. 60.000. Concluzia e foarte simplă: deși avem incriminări drastice privind infracțiunea, deși ordinul de protecție a fost extins, violența este încă o practică des întâlnită în societatea românească, iar acesta e un semnal grav de alarmă, iar nu toate faptele sunt semnalate, cifra neagră a criminalității fiind mult mai mare.

PERSPECTIVA CtEDO

Convenția Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) nu conține un text expres care să protejeze în mod direct valorile fundamentale ale familiei și ale membrilor săi afectați de violența domestică. Totuși, aceasta reține cu fermitate o serie de drepturi esențiale, care constituie un cadru de protecție indirectă, dar eficientă, pentru victimele violenței domestice. În mod particular, anumite articole ale Convenției, cum sunt art. 2 (dreptul la viață), art. 3 (interdicția supunerii la tortură, tratamente inumane sau degradante), art. 6 (dreptul la un proces echitabil) dar și art. 8 (dreptul la respectarea vieții private și de familie), au fost interpretate și aplicate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CtEDO) pentru a proteja persoanele afectate de violența domestică și pentru a fundamenta măsuri legislative în acest sens.

În primul rând, art. 2 al Convenției, care garantează dreptul la viață, constituie un temei fundamental în combaterea violenței domestice, având în vedere că violența extremă, adesea întâlnită în astfel de contexte, poate pune în pericol viața victimei care este luată de agresor. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a afirmat că, atunci când statul nu reușește să protejeze adecvat viața unei persoane împotriva violenței domestice, există o încălcare a acestui drept. Astfel, obligația de protecție a statului față de victimele violenței domestice este corelată cu responsabilitatea autorităților de a interveni eficient pentru a preveni daunele fatale.

Art. 3 din cuprinsul CEDO interzice tratamentele inumane sau degradante, iar violența domestică, în formele sale fizice și psihologice, poate fi interpretată ca o încălcare gravă a acestui drept. De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că statul are obligația de a preveni și de a interveni în situațiile de violență domestică, întrucât lipsa unei reacții adecvate poate echivala cu o formă de complicitate la tratamentele inumane și degradante aplicate victimei.

Art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil, este esențial în asigurarea accesului victimelor violenței domestice la justiție. Acest drept se traduce printr-o obligație a statului de a asigura un sistem judiciar eficient și accesibil, astfel încât victimele să poată denunța violențele și să obțină despăgubiri sau măsuri de protecție adecvate. De asemenea, art. 6 impune ca procedurile legale să fie transparente și să se desfășoare într-un termen rezonabil, aspecte esențiale pentru protecția drepturilor victimelor violenței domestice.

Art. 8 al CEDO, care protejează dreptul la respectarea vieții private și de familie, constituie un alt pilon esențial în protecția victimelor violenței domestice.

Prin urmare, deși Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu protejează prin existența unei reglementări stipulate în mod expres familia sau membrii acesteia în fața violenței domestice, drepturile garantate de Convenție, și mai ales interpretările și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, oferă un cadru solid pentru protecția acestora. Practic, prin aplicarea acestor drepturi fundamentale, CEDO a contribuit la dezvoltarea unei jurisprudențe puternice care susține necesitatea unor măsuri legislative care să răspundă eficient la problemele violenței domestice. Astfel, autoritățile statale au obligația de a asigura nu doar prevenirea și combaterea violenței domestice, cât și protejarea drepturilor fundamentale ale victimelor, prin crearea unui sistem legislativ coerent și adaptat cerințelor europene de protecție a drepturilor omului.

JURISPUDENȚĂ RELEVANTĂ

În contextul violenței domestice, obligațiile pozitive ale statelor sunt fundamentale, acestea impunând nu doar adoptarea unei legislații eficiente pentru prevenirea și combaterea acestui fenomen, dar și implementarea unor măsuri specifice, concrete, în situații particulare, pentru protejarea efectivă a vieții și integrității fizice și psihologice a victimelor. Aceste obligații nu sunt pur și simplu recomandări, ci cerințe legale, esențiale în contextul protecției drepturilor fundamentale ale persoanelor vulnerabile, iar neîndeplinirea lor poate atrage responsabilitatea statului.

Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CtEDO) a interpretat aceste obligații în sensul că statele au responsabilitatea de a crea atât un cadru legislativ adecvat, cât și de a adopta măsuri proactive și eficiente care să asigure protecția victimelor violenței domestice. Această interpretare este consolidată prin jurisprudența Curții, în special în cauze precum Volodina împotriva Rusiei , în care instanța a subliniat că statele au datoria de a lua măsuri adecvate pentru a preveni actele de violență domestică și a proteja victimele în mod eficient, inclusiv prin garantarea unui acces facil și rapid la protecție și justiție

În acest sens, CEDO a clarificat faptul că obligațiile pozitive ale statului nu se rezumă doar la a răspunde în caz de încălcare a drepturilor, dar și la prevenirea acestora. În cazul violenței domestice, această obligație include, printre altele, crearea și implementarea unor mecanisme de intervenție rapidă, protejarea victimelor prin măsuri de distanțare față de agresori, asigurarea unui acces neîngrădit la instanțele de judecată și oferirea unor măsuri de asistență psihologică și socială pentru victime. În concluzie, protecția eficientă a victimelor violenței domestice este un imperativ juridic ce derivă din obligațiile pozitive ale statelor, în virtutea drepturilor fundamentale garantate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Iar pentru că problematica violenței în familie continuă să fie una dintre cele mai sensibile și întâlnite realități ale societății contemporane, iar dreptul, prin instrumentele sale, are rolul crucial de a proteja victimele și de a sancționa abuzurile, Hotărârea pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CtEDO) în cauza Buturugă împotriva României , la 11 februarie 2020, reprezintă un moment de referință în consolidarea standardelor privind drepturile omului, în special în ceea ce privește obligațiile statului de a oferi protecție juridică efectivă victimelor violenței domestice.

Cauza are la bază a avut la bază plângerea doamnei Buturugă, care a reclamat autorităților din România o serie de acte de violență și hărțuire comise de fostul său soț. Printre faptele semnalate se numără agresiuni fizice, amenințări psihologice și, un aspect esențial al acestei spețe, accesarea neautorizată a comunicațiilor electronice ale reclamantei, inclusiv contul său personal de Facebook și mesajele acesteia. Această ultimă componentă a condus la recunoașterea, în premieră, a violenței cibernetice drept o formă legitimă și gravă de violență domestică, având consecințe juridice directe asupra dreptului la viață privată.

În speță, implicarea autorităților române s-a dovedit insuficientă și inadecvată. Ancheta declanșată în urma plângerii a fost tratată într-un mod formalist, fără a ține cont de caracterul sistemic al abuzului și de contextul relațional dintre victimă și agresor. Mai exact, autoritățile au analizat cazul ca pe o simplă infracțiune între persoane particulare, ignorând dimensiunea de violență domestică. De asemenea, s-au constatat deficiențe majore în administrarea probelor: cererea de percheziție informatică, menită să confirme intruziunea în viața digitală a reclamantei, a fost respinsă; iar plângerea privind violarea corespondenței electronice a fost considerată tardivă. Aceste erori procedurale au avut un impact direct asupra calității și eficienței anchetei.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, analizând cazul, a constatat încălcarea a două articole fundamentale din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și anume articolul 3, care interzice tratamentele inumane sau degradante, și articolul 8, care garantează dreptul la respectarea vieții private și de familie. În interpretarea oferită de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Statul Român a eșuat în a-și îndeplini obligațiile pozitive de a proteja eficient cetățenii săi împotriva relelor tratamente, în special în contexte marcate de vulnerabilitate precum violența domestică.

Curtea a subliniat faptul că protecția efectivă a victimelor presupune nu doar existența unui cadru legislativ adecvat, ci și aplicarea sa riguroasă și sensibilă la realitatea faptică. Statul trebuie să asigure o reacție instituțională promptă, completă și imparțială, care să nu minimalizeze gravitatea violenței domestice. Prin urmare, abordarea autorităților române, lipsită de empatie și de înțelegerea specificului acestui tip de violență, a fost considerată incompatibilă cu standardele Convenției.

Un aspect revoluționar al hotărârii îl constituie recunoașterea violenței cibernetice ca formă de violență domestică. CtEDO a reținut că intruziunea în corespondența electronică a reclamantei, fără consimțământul acesteia, reprezintă o atingere gravă a vieții private. De asemenea, accesarea ilegală a datelor personale, manipularea imaginilor intime sau monitorizarea online pot avea efecte psihologice profunde și durabile, similare cu cele ale abuzului fizic sau verbal. Astfel, Curtea lărgește spectrul conceptului de violență în familie, adaptându-l la realitățile tehnologice actuale, unde controlul și abuzul pot fi exercitate și prin intermediul spațiului digital.

În ceea ce privește consecințele financiare, CEDO a dispus ca statul român să plătească 10.000 de euro cu titlu de despăgubiri morale, reflectând suferința și trauma psihologică suferite de reclamantă, precum și 457 de euro pentru cheltuieli de judecată. Însă, dincolo de aspectele pecuniare, hotărârea impune consecințe structurale, care vizează modificarea modului în care autoritățile naționale tratează cazurile de violență domestică. România este astfel chemată să își revizuiască politicile publice, să își perfecționeze legislația internă și să ofere instruire adecvată actorilor implicați în anchete și procese – de la polițiști la magistrați – pentru a asigura o reacție instituțională centrată pe victimă și eficientă.

Hotărârea Buturugă împotriva României se înscrie în linia unei jurisprudențe europene tot mai solide, care reafirmă importanța drepturilor omului și rolul activ al statelor în prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor. Aceasta reiterează că tăcerea, neimplicarea sau formalismul instituțional pot deveni forme indirecte de complicitate cu agresorul. Este responsabilitatea statului să ofere un cadru sigur pentru cetățenii săi, să adopte măsuri de protecție efectivă și să recunoască toate formele de abuz – fie ele fizice, psihologice sau digitale.

În concluzie, cauza Buturugă împotriva României are o valoare emblematică în consolidarea conceptului extins de violență în familie, integrând dimensiunea cibernetică într-un cadru juridic complex și actual. Este o hotărâre care nu doar că repară o nedreptate individuală, ci și trasează direcții clare pentru evoluția normelor naționale și europene în materie de protecție a victimelor. Este o lecție de drept, dar și una de umanitate, care subliniază că drepturile nu pot fi protejate doar pe hârtie, ci prin acțiuni reale și responsabile din partea autorităților statului.

Concluzia?

Concluzia desprinsă din această analiză este că violența în familie rămâne o problemă profundă și complexă, în România. Deși există un cadru legislativ național și european ce urmărește combaterea și prevenirea violenței, realitatea arată că implementarea și eficacitatea acestor măsuri legislative sunt limitate. Creșterea cazurilor de violență domestică în ciuda reglementărilor stricte și a ordinelor de protecție sugerează că legile actuale nu sunt suficiente pentru a stopa acest fenomen, deși Curtea Europeană a Drepturilor Omului impunea obligarea autorităților în sprijinul protecției victimelor violențelor înainte chiar de a deveni victime.

Persistența violenței indică necesitatea unor măsuri mai riguroase, atât în aplicarea legii, cât și în educarea și conștientizarea publicului cu privire la consecințele violenței și la importanța protejării drepturilor femeilor.

La nivel european, lipsa unei legislații unice a fost parțial redresată prin recenta propunere de directivă, adoptată în 2024, care reglementează explicit violența împotriva femeilor, inclusiv formele de violență cibernetică. Acest cadru unitar este un pas important spre armonizarea măsurilor de protecție a femeilor. Convenția de la Istanbul rămâne, de asemenea, o referință fundamentală în combaterea violenței de gen, subliniind responsabilitatea statelor de a proteja drepturile fundamentale ale femeilor și de a preveni perpetuarea acestui fenomen. În final, înțelegerea violenței ca o încălcare gravă a drepturilor omului ar trebui să motiveze atât legiuitorii, cât și întreaga societate, să lupte activ împotriva acestei forme de abuz.

Acest articol are caracter informativ și nu constituie consultanță juridică.

Informează-te și vezi avocați gratuit. Descarcă aplicația Lexeto.